Una dintre pierderile României după 1990 a fost cea a comunității de etnici germani. Cu greu o mai putem numi așa, deoarece numărul celor rămași, majoritatea în vârstă, abia se ridică la cca 15.000.
Subiectul îl ating tangențial în noul meu roman, „Dezmoșteniții”, scriind: „Începând cu anul 1950, aproape o jumătate de milion de etnici germani din România s-a repatriat în Germania. Marea lor majoritate a făcut–o la finele secolului trecut, iar de România îi leagă fire din ce în ce mai subțiri. Mulți români îi regretă, căci Transilvania arăta altfel, cu sașii cei gospodari în ea”.
În detaliu îl tratează însă jurnalista și scriitoarea Ruxandra Hurezean. În cartea sa, Povestea sașilor din Transilvania. Scrisă chiar de ei, talentata reporteră de la Cluj ne încântă, încă o dată, cu empatia sa față de oameni, locuri, destine, cum a mai făcut-o de atâtea ori.
Pe lângă meticulozitatea jurnalistică în documentare, autoarea își pune în valoare predispoziția spre meditație (ca absolventă a Facultății de Filosofie) și harul de a atinge, în vorbe simple, adevăruri esențiale. Acestea nu sunt neapărat ale ei, deoarece autoarea pare să se țină oarecum în afara lumii pe care o explorează. Ele sunt însă, cu siguranță, ale celor cu care stă de vorbă, ascultându-le cu atenție poveștile și construind un univers aparte, din spusele lor.
Sașii Ruxandrei
În cartea de față, poveștile sunt adevărate, trăite de sașii rămași în satele lor din România, ca ultime bastioane ale culturii germane, mai bine zis ale celei săsești. Pe steagul sașilor scrie „Siebenbürgen, teure Heimat” (Transilvanie, patrie scumpă), iar limba, ca și cultura lor, s-a modelat –în cei peste 800 de ani de la primul val de coloniști germani–, în simbioză cu contextul autohton. Dar și în rezistență față de acesta, când a fost nevoie, pentru a-și putea păstra identitatea nealterată, în timp.
Poveștile „sașilor Ruxandrei” sunt simple. Putem să-i numim așa, deoarece legătura de pe parcursul literar și reportericesc este una umană, de suflet, autoarea asumându-și intrarea cu inima, în universul lor. Simple în vorbă, adânci în înțeles sunt cele spuse. Realitățile povestite nu sunt însă la fel de simple. Războaie, deportări, pierderi de bunuri și membri ai familiei, tragedii și bucurii. Mai presus de toate, o seninătate adusă cu sine prin amintire și prin felul de a fi, dârz și rațional, al unor supraviețuitori.
Nonagenara Sofia, de la Biserică luterană din Criț, scriitorul Eginald Schlattner, apreciat la nivel european, Hans Schaas, care spune că „vulpea este istoria, […] care a făcut la ușa sașilor multe dimineți la rând”. Paul Hemmerth, ghid internațional și producător de documentare pentru televiziuni germane, care după douăzeci de ani în Germania s-a reîntors acasă. Peter Trimper, care traiește „între oameni și cerbi”. Doctorul Margit Șerban, „profesorul de fluturi” Laszlo Rakosy, sau Arnulf Einschenk, urmaș al unei tradiții de familie, în domeniul producerii instrumentelor muzicale.
Aceștia și alții sunt sașii Ruxandrei, care își deschid sufletele către ea și, prin ea, către noi.
Reîntoarcerea, un vis îndepărtat
Lectura cărții e una palpitantă, cu câteva tușe umoristice și mai multe lacrimi stoarse pe parcurs. Dar și cu o speranță, pe care autoarea o exprimă în Postfață:
„Într-o Europă obosită, o Românie confuză, încă răsfățată, căci ea se află <<acasă>>, nemții de la noi ar fi putut fi cei care să împingă lucrurile înainte. Dar ei la începutul tranziției noastre au plecat cu toții. […] Dacă sașii tineri ar realiza că partea aceasta de lume este locul unde este nevoie de ei, de antifragilitatea lor, de curajul, de neînfricarea lor pentru a reconstrui, poate s-ar întoarce.”
Nu-i putem replica decât printr-un loc comun, însă în continuare adevărat: „Speranța moare ultima”.
Dani Rockhoff
Alte recenzii de la Ruxandra Hurezean:
