Când am început lectura volumului ”Copacul cu frunze de caiet” mă așteptam să am parte, din nou, de o lectură lacrimogenă, de încă o carte lipicioasă care nu aduce după sine conținut, ci doar semne de întrebare. Mare mi-a fost mirarea să descopăr un autor vivace, Laurențiu Despina, care a reușit să transforme un jurnal de viață într-o narațiune întinsă pe câteva zile ale unei săptămâni.
Nu, nu sunt nici măcar cele 7 zile „divine”, ci doar un pasaj existenţial care surpinde o poveste într-un incintant colaj de cadre vii. În acest caz îl avem în prim plan pe Cătălin Ivanide, carismaticul profesor de geografie, indecis prin definiție, ușor misogin, dar cumva încă un copil mare. Acesta se trezește într-o persistentă stare de criză personală, traversându-și propriile gânduri și privind ironic întreaga existență. Împărțit între starea de beatitudine solitară și necesitatea unui echilibru conjugal, acesta își povestește existența, care dacă e s-o recunoaștem, are cam de toate.
O căsnicie eșuată, multe relații pasagere și o apatie generală, pe care o acceptă cumva cu resemnare.
Figura masculină este estompată pe alocuri de prezențe feminine.
În avant-face o avem pe complezenta Claudia, genul de femeie care deja se resemnează cu orice bărbat, doar ca să își înfrângă singurătate, iar undeva, episodic, o descoperim pe Sorana, figura emblematică din trecutul eroului. Aceasta din urmă este veritabila și probabil unica dragoste a lui Cătălin (cat=motan, joc de cuvinte în dezmierdări), acel fel de dragoste care arde pe dinăuntru, care mistuie și distruge echilibrul, cea fără de care viața pare searbădă. Deși se naște dintr-o copilărie, aceasta este o demonstrație vagă de maturitate, consumată cumva greșit dar extrem de importantă.
Prins în mrejele jocului dintre trecut, prezent și viitor, acest atare Cătălin are toate caracteristicile eroului ratat. Convins de necesitatea unei independențe emoționale, acesta ajunge să fie cumva afectat de penuria sentimentală. Se complace în comfortul oferit de o relație uzuală și nu încearcă să își asume conscințele unor gesturi mature. Cert este că, pe de o parte, mi-a trezit antipatie (din simplu motiv că este adeseori egoist și nehotărât), iar, pe de altă parte, mi-a provocat vagi sentimente de milă, compasiune, pentru singurătatea care a ajuns să îl înghită. Probabil anume acest amestec a făcut ca scriitura lui Laurențiu Despina să îmi ajungă adânc la inimă. Şi apropo de inima, dacă mai adaug şi episodul unei întâlniri de suflet, care de fapt este miezul povestirii şi un adevărat „clou” plin de un mesaj răscolitor, obţinem reţeta unei cărţi care trage drept la ţintă. Nu v-aş spune însă mai mult, lăsându-vă să descoperiţi singuri „curcubeul”.
Autorul are o manieră foarte transparentă de a scrie, transmițând emoțiile fără pic de menajamente, lăsând să se vadă caracterul uman, natural, fără dramatism al personajului său. Prototipul masculin pe care îl schițează este imaginea bărbatului modern, care fuge de stabilitate, încercând să își regăsească zona de confort, zona de zgomot alb.
Deși Laurențiu Despina este pentru mine un nume nou, țin să menționez stilul său interesant de a nara, datorat probabil și carierei jurnalistice. Am apreciat felul în care a îmbinat stările lăuntrice ale eroului cu întregul anturaj conceput, iar forma de jurnal pe care a adoptat-o, plasând acțiunea în zile diferite (zilele fiind cumva expresia dinamicii existențiale), mi-au garantat plăcerea unei lecturi constructive, cu tâlc și morală. De citit, de recomandat, de meditat ! Când aveţi chef de citit, citiţi-o ! Dacă v-a plăcut, nu ezitaţi să o recomandaţi! Dacă simţiţi nevoia unei introspecţii, meditaţi!
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE pravaliacucarti.ro