Problema cu Răul este că te transformă în vinovat, dacă ai parte de el. Acesta este marele mister al Răului; întotdeauna victimele sfârșesc prin a fi vinovate de ceva al cărui nume este din nou Răul…Victimele sunt întotdeauna de neiertat. Adică demne de dispreț. Oamenilor le plac eroii, nu victimele.
Am fost foarte curioasă când a apărut. Și nu neapărat din cauza titlului care are un iz de melancolie și nostalgie gingașă și tandră sau a coperții de un galben sclipitor (care vei afla de la primele pagini că n-are nicio legătură cu soarele sau cu viața, din contră), ci pentru că am văzut un interes ieșit din comun prin online pentru ea. Ei bine, nu e rea, nu e rea deloc, dar (l-ați văzut că vine, nu?😏) are câteva hibe care puteau fi eliminate dacă se comasa un pic povestea, dacă avea o intrigă, un fir măcar și dacă sinceritatea autorului era dusă până la capăt. Pentru că modul în care scrie te face să ai pretenția asta. Vrei sinceritate maximă, dureroasă dacă trebuie, dar vrei adevărul. Aici in cartea asta stăm de vorbă noi doi, ca doi prieteni-străini, e genul de confidență făcută și apoi uitată, nimeni n-o împrăștie, nimeni n-o bârfește, nimeni n-o judecă și simt că străinul ăsta, care mi-a fost prieten câteva zile cât i-am citit confesiunea, mi-a rămas dator cu o parte de adevăr. Cu partea aia în care el nu se sfiește, nu se mai îngrijește să dea bine. În care recunoaște cum a dat cu bâta-n baltă, în care admite că n-a fost deloc perfect ci mai mult a călcat pe bec. Pentru că eu știu că el a călcat pe bec, el singur mi-a spus-o, dar nu pe tonul pe care trebuia. Greșelile lui nu sunt greșeli, vina nu există, și el se simte văduvit de anumite lucruri pe care crede că le merita. Eh, d-le Vilas, ar trebui să te iau și să te întreb Ce bei? ca la Ploiești și să aștept apoi să te dai singur cu capul de prag. Că n-ai spus tot. Ai sărit peste partea în care te căiești puțin și îți faci morală. În care îți recunoști vinovăția și îți asumi urmările. Că-s ale tale, ai luptat pentru ele …la coatele doamnei, cum ar spune mama.
Dar să lăsăm teoria și nemulțumirile mărunte și să intrăm nițel mai adânc. Autorul suferă după moartea părinților o depresie, realizează că doar moartea e constantă și sigură, iar noi nimic. Nu e ciudat să suferi după pierderea părinților, dar e ciudat când ai o relație destul de dezorganizată în timpul vieții lor să te consumi așa după moartea lor. Aici a fost marea mea problemă. Nu știu dacă invocarea durerii și a doliului n-a fost decât un pretext, un scut pentru a ascunde eșecul suferit în urma divorțului. Sau poate faptul că moartea mamei s-a suprapus cronologic cu divorțul a făcut singurătatea prea greu de îndurat.
Ce este admirabil și frustrant în egală măsură este că spune foarte puține despre părinții lui, pe care ai impresia ca nici el nu-i cunoaște foarte bine. De aici și senzația de repetivitate. Sunt doar o mulțime de gânduri și trăiri, expuse dezorganizat, reluate în forme diferite, dar marșând pe aceeași idee, a morții. Și totuși îi lipsește ceva ca să fie memorabilă, sclipirea de originalitate și aici mă refer strict la poveste care este fadă și te lasă cu senzația că evită să-și descrie părinții în profunzime pentru că îi e frică că ar putea greși, vorbește despre ei ca un străin, ca un om care privește din exterior; n-am simțit familia, n-am simțit legătura. Nici măcar puținele scene petrecute în familie, la plajă, la munte, într-o plimbare nu mi-au oferit amănunte, detaliile acelea mărunte care dezvăluie profunzimea, căldura, afectivitatea, apropierea, familiaritatea. Cred că și într-o familie regală, cu toată eticheta absurdă, intimitatea este mai familiară decât în cartea asta. Cu mai multă încredere și dezinvoltură mi-a vorbit despre unchi. Părinții sunt în alt univers, unul în care lui îi e imposibil să pătrundă, ca o zona interzisă. Cum adică să nu știi numele bunicilor? Bine, am înțeles, nu i-ai cunoscut, au dispărut înainte ca tu să apari, dar să nu le știi numele??
Am văzut limpede ce greșeli făcusem în viață și m-am iertat singur, cât am putut, dar nu de tot.
Dacă vă așteptați la o poveste, o să fiți dezamăgiți. Nu este o poveste, este o analiză intimă și sumbră a gândurilor unui om, aflat într-un doliu permanent, ce își rememorează viața. Este un roman foarte personal, concentrat extrem câteodată pe persoana autorului într-un mod mult prea subiectiv ce poate lăsa impresia de egoism și chiar de victimizare forțată.
În sfârșit, vina nu era a mea.
Sunt multe idei care mi-au plăcut, dar la fel de multe cu care n-am rezonat, concepțiile și convingerile mele și ale autorului s-au bătut cap în cap de multe ori la chestii destul de importante.
Vilas scrie o autobiografie ficționalizată. Se consideră un scriitor ratat, a demisionat din învățământ de câțiva ani, și-a pierdut tatăl cu 10 ani în urmă, și-a pierdut mama și a trecut printr-un divorț cu un an în urmă, nu are o relație apropiată cu cei doi fii majori, se simte singur, abandonat și sărac. Insistă pe această temă a sărăciei exagerat, dar nu ezită să povestească experiența trăită când a luat masa cu familia regală. Revine mereu la nefericirea lui, la efemeritatea și inutilitatea vieții, la implacabilitatea morții, recunoaște că este alcoolic, dar i se pare nedrept că nu este tratat ca un bolnav când ajunge la urgențe după o noapte de beție. Trage concluzia că distanța și răceala ce s-au instalat între el și fiii lui sunt doar modul firesc în care evoluează relațiile părinte-copil, că, îmbătrânind, copiii preferă să-l vadă mai rar, că așa e legea firii, dar n-ar recunoaște vreodată că ar putea fi vina lui. Nu-și pune niciodată problema că băieții s-au îndepărtat de el ca urmare a alcoolismului sau al infidelității lui față de mama lor.
Fără familie, ești doar un câine singuratic. Câinii singuratici sunt bătuți, spânzurați de toate gardurile părăsite de lângă drumuri; acolo, îi spânzură de orice perete prăbușit din care iese o grindă, pentru că singuratatea lor este un exemplu rău.
Expune relațiile avute cu familia, cu unchii, cu bunicii, cu părinții, scrie un memoriu haotic al vieții sale, își retrăiește regretele, eșecurile, fricile, vorbește despre starea decadentă a țării. Este plin de deprimare și amărăciune, devine repetitiv și contradictoriu la un moment dat. Recunoaște că nu-și cunoaște foarte bine părinții și cu toate acestea are senzatia că se transformă în ei. Înfățișează familia ca un rău necesar, spune lucruri incomode și chiar deplasate și, în același timp, te convinge că această carte este un tribut adus părinților pierduți.
Mi-a părut o autobiografie incompletă care se concentrează pe imaginea părinților, fără a reuși să ne spună prea multe despre ei. De asemenea mi-a dat de gândit faptul că soția este absentă total din poveste, iar copiii foarte rar menționați. Atinge un prag de sinceritate agresivă și demoralizatoare care nu poate convinge cititorul la compasiune, ci mai degrabă îi provoacă dezgust și revoltă. Probabil și din cauza umbrei morții care își face simțită prezența în fiecare paragraf.
Inima mea seamănă cu un copac negru plin de păsări galbene care țipă și îmi pigulesc din carne, ca într-un supliciu. Înțeleg supliciul: supliciul înseamnă să-ți smulgi din carne pentru a fi și mai gol; supliciul este dorința despuierii catastrofale.
Nu este o lectură de relaxare și ai nevoie de o anumită stare care simt că mie mi-a lipsit. O să încerc o recitire la un moment dat deoarece sunt convinsă că o voi percepe altfel.
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia
Alte recenzii de la Manuel Vilas:
