Prima întâlnire cu George Arion m-a purtat între paginile ultimei sale cărți publicate. Dar voi mai încerca și altele scrise de el pentru că m-a surprins plăcut în ciuda scepticismului meu față de autorii români contemporani. Și zic că-i mare lucru să prinzi la cititor, mai ales când pleci din start cu dezavantaj.
O să încep cu sfârșitul pentru că merită menționat. Plecând de la un filmuleț care circula prin online, George Arion face o scurtă confesiune de credință, o mărturisire de tip spovedanie despre drumul parcurs jonglând între lecturi și creații proprii care l-au transformat din jurnalist și poet aspirant în scriitor de romane polițiste. Citind aceste pagini nu m-am putut abține să nu-l revăd cu ochii minții pe Gheorghe Dinică în Filantropica spunând: “Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană. Fii profesionist, ce dracu’!”
Comprimând această scurtă postfață, acesta pare a fi și îndemnul lui Arion. Orice ați decide să faceți cu viață voastră, pe orice drum ați apuca, orice înclinație sau talent v-ați dezvolta, dacă nu puneți suflet și dăruire e mai bine s-o lăsați baltă de la început.
Revenind la carte, autorul ne oferă un fel de ou-kinder cu surprize pentru că nu avem parte de o singură poveste, ci de două povești printre care sunt intercalate și alte scurte povestiri foarte intense și pline de suspans. Scrisă în plină pandemie, cartea marșează pe isteria generală, pe revolta împotriva restricțiilor, pe teoria conspirației, pe aberațiile persecuției și noaptea minții în care pare că ne afundăm din ce în ce mai adânc și construiește în paralel doi eroi diferiți, care în final paradoxal par a se suprapune pe un singur șablon.
Andrei Mladin – detectivul fără voie – primește o invitație de a scrie o scurtă povestire legată de perioada pandemiei ce va fi inserată într-o compilație de proză scurtă scrisă de diverse celebrități, fiecare încercând să surprinda ce anume l-a marcat mai tare în acest an de haos planetar. Deși în plină criză de inspirație, Mladin se apucă de treabă, inițial ștergând, corectând, aruncând și luând-o de la capăt, până când muza îl lovește din plin și, dintr-o povestire de câteva zeci de pagini, ajunge să scrie un adevărat roman. Paralel, Mladin se vede prins într-un caz de dezgropat morți care implică un criminal în serie ce a acționat cu vreo 70 de ani în urmă și un șir de cadavre descoperite din întâmplare când încerca să facă un serviciu unui prieten atins de covid și internat. Universul lui Mladin este al meu și al tău, dar oarecum paralel și la alt nivel panoramic. Abordarea lui Arion este originală, nu merge pe exagerare sau sensibilizare, ci schimbă sau pune lumina să cadă dintr-un unghi diferit din când în când, obligându-te să vezi realitatea altfel decât ai perceput-o prin prisma ta. Logica și deducțiile lui Mladin sunt de bun-simț, impregnate cu autoironie si umor negru, se bazează pe intuiție, merg pe analiza suspiciunilor și, deși la început totul pare de nerezolvat, bucățile misterului se așază așa frumos și atât de convingător încât nu-ți vine să crezi de ce ți s-a părut totul atât de imposibil de descifrat.
În timp ce Mladin rezolvă un caz pe care alții au încercat cu tot dinadinsul să-l facă invizibil și să-i șteargă urmele din orice evidență, Richard, celălalt personaj, are parte de un joc de-a șoarecele și pisica în care la sfârșit nici el nu-și mai recunoaște rolul inițial și scopul. Privim neputincioși cât de ușor este să ne înșelăm pe noi înșine, cu câtă ușurință mintea noastră poate ceda și pentru a completa golurile creează povești. Ceea ce e mai grav e că ne e mai ușor să credem aceste povești inventate pentru a ne simți echilibrați și ancorați în realitate, când adevărul este că suntem pierduți și plutim în derivă într-o mare de minciuni și secrete. Simpatiile și antipatiile mele au oscilat in extremis pe parcursul lecturii, iar personajul cu care am rezonat la început m-a dezamăgit la final și viceversa. Am rămas cu multe întrebări și curiozități legate de Ada, aș fi vrut și o poveste în poveste despre ea. Finalul m-a luat prin surprindere, dar mi s-a părut genial.
Eu sper că v-am făcut curioși să aflați cui aparține mâna care închide ochii și dacă scopul este de suprimare a suferințelor sau de tăinuire a secretelor. Spor să aveți!