Există atâtea feluri de fantastic, încât nu e de mirare că unele dintre ele pot să treacă uneori drept realitate. Realitatea însăși își lărgește câteodată cu aroganță hotarele și atunci zonele încărcate rămân – pentru ani, decenii și chiar secole întregi – ambigue, de o apartenență incertă.
Apoi, prin cine știe ce întâmplare, sau numai prin eroziunea obișnuită a timpului, dubla lor natură își estompează de la sine una dintre laturi și fâșia echivocă recade într-o parte sau în alta a hotarului, însoțită numai de uimirea că a putut altădată părea altfel. Fantasticul nu e opus realului, este doar o înfățișare mai plină de semnificații a acestuia. La urma urmei, a-ți imagina înseamnă a-ți aminti. „Am simțit că, dacă nu voi încerca să descriu tot ce vad, tot ce trăiesc, tot ce înțeleg (ceea ce nu puteam face decât în proză), realitatea care mă înconjoară îmi va intra fără să mă întrebe în poeme, cu amănuntele ei sordide, întâmplările ei promiscue, personajele ei duplicitare și sensurile ei maculatoare. Și nu-mi era greu să-mi închipui poemele cufundându-se ca niște corăbii de hârtie în care s-ar încărca minereu de fier.“ (Ana BLANDIANA)