Turnul coltei- intre vreme si vesnicie - FORMAT PDF

La fel ca și precedentele romane ale lui Emil Rațiu – reactualizări ale marilor noastre mituri – romanul Turnul colței... are o temă majoră, anume existența problematică a omului ca ființă situată între timp și eternitate, între clipă și veșnicie.
Citește tot rezumatul cărții Turnul coltei- intre vreme si vesnicie... Dilema majoră a vieții este îndoită fața a realității, percepută prin simțuri ca eternă trecere și fragmentare în lucruri, în timp ce prin cuget – prin filosofia eleată a lui Parmenide, Pitagora, Platon și a altora – ea este unitate veșnică a Ființei, trecerea fiind doar o iluzie a simțurilor noastre. Omul este prins la mijloc, între vreme și veșnicie, o soartă puțin de invidiat... Această existență a omului între clipă și veșnicie, în permanență confruntare cu eternitatea, este nodul central al ontologiei, reflectată în romanul de față prin eroii acestuia, începând cu dascălul de la Academia de la Sfântul Sava, Mihai Ciuboțel, cu ipostazele sale, adevărate avataruri, care sintetizează contrariile, ajungând până în timpurile noastre (secolul XXI), definite ale neo-fanariotismului și ale supuseniei servile la noi centre de putere. Romanul străbate prin eroii săi trei sute de ani de istorie, de la Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu la Eminescu până în vremurile noastre, încheindu-se cu optimism și mărturisind, în ciuda tuturor greutăților, credința în victoria finală a luminii și adevărului neamului românesc. Fragment din cartea "Turnul colței- între vreme și veșnicie" de Emil Rațiu: "Și dascălul Mihai se pregăti, la fel ca toată suflarea din jur, de Paști. Trebuia să se curețe în suflet și în gând de toată. imăciunea (murdăria). în acea noapte ar fi mers la slujba Prohodului Domnului, Coborî din turn și ieși pe poarta zidului de incintă a bisericii și o luă la vale în jos, trecând de colțul cu Ulița blănarilor, pe lângă Hanul lui Zamfir, și apoi după biserică și turnul Bărăției, pe lângă biserica ctitorită de cel care până cu puține zile înainte fusese Domn al Țării Românești, Sfântul Gheorghe cel Nou; trecând de biserica sfântului Ilie, ajunse în apropierea palatului mare al lui Toma Cantacuzino, aproape de Dâmbovița. Aici se opri, ascultând clipocitul apei și privind stelele care se aprinseseră ca niște făclii, deasupra dealului Mitropoliei, o luă, pe malul apei, în care învierea firii se vestea prin cântecul de dragoste al brotaceilor și verdele sălciilor de pe malul întunecat, apoi trecu podul de la casa beizadelelor clădită de Șerban Vodă Cantacuzino, și se îndreptă urcând dealul, către mănăstirea Radu Vodă. De ce această împodobire de viață, ca o nuntă a Firii, se întreba, în ziva când Domnul este osândit și răstignit? Nu era aceasta și I,aina sa? Gândi tot atunci. Apucă pe drurnul ce se depărta de dealul Mitropoliei, pe lângă crucea pusă acolo unde șei-menii uciseseră pe Papă Brâncoveanu, și se îndreptă către bisericuța lui Bucur Ciobanul. Ajunse la dealul pe care se înălța mănăstirea lui Radu Vodă. Cu inima bătând tare de taină ce purta neștiut în sine, urcă dealul și ajunse la biserica de unde se vedea jos tot orașul, pe care-l privi, acum cuprins ca de o furtună ce se dezlănțuia deodată în inima sa. Căci era un sentiment neobicinuit, asemeni izbucnirii primăverii în această zi de doliu... Doamne..." Citește mai puțin...