Cînd, în 1953, Esther Greenwood cîștigă „un concurs al unei reviste de modă, scriind eseuri și nuvele și poezii și reclame de modă”, e fericită: crede că în sfîrșit visul ei de a deveni scriitoare se va împlini.
Dar, între cocktailuri și grămezile de manuscrise, Esther simte că viața începe să-i scape din mîini. Pe măsură ce încearcă să răzbată prin șirul relațiilor dificile și al pretențiilor unei societăți ce refuză să ia în serios aspirațiile femeii, ea se trezește prinsă în vîrtejul depresiei și al tentației sinuciderii. Clopotul de sticlă este un roman al rătăcirii și regăsirii, al înstrăinării și redescoperirii de sine, al agoniei și al aparenței vindecări. Uimind prin ritm și umor, prin dezinvoltură și ironie, cartea rămîne, înainte de orice, o ego-grafie a unuia dintre cele mai zbuciumate suflete feminine ale secolului XX. Clopotul de sticlă, unicul roman al mării poete Sylvia Plath, a devenit pentru tinerii din anii 1970 ceea ce însemna De veghe în lanul de secară pentru tinerii din anii 1950 – cartea arhetipală care oglindește propria experiență, indiferent cît de distorsionată e imaginea reflectată în oglindă. - Marjorie G. Perloff Un roman superb, amar și necruțător ca ultimele poeme ale Sylviei Plath. Este genul de carte pe care ar fi scris-o peste zece ani Fanny, personajul lui Salinger, dacă și-ar fi petrecut acești zece ani în iad. - The New York Times Book Review Hazliu, chinuitor, crud, pătimaș și naiv, romanul Clopotul de sticlă are o claritate uimitoare, ca o serie de instantanee făcute în plină lumină. - Time Traducere din limba engleză și note de Alexandra Coliban Fragment din cartea "Clopotul de sticlă", de Sylvia Plath "Iar o luăm de la capăt, construind imaginea fermecătoare a unui bărbat care mă va iubi cu pasiune din secundă în care mă va întîlni, totul de la niște nimicuri prozaice. Un tur de rutină la ONU și apoi un sandviș post-ONU! Am încercat să-mi ridic moralul. Probabil că translatorul doamnei Willard avea să fie scund și urît și probabil că o să ajung să-l disprețuiesc, așa cum îl disprețuiam pe Buddy Willard. Acest gînd îmi dădea o anumită satisfacție. Pentru că îl disprețuiam pe Buddy Willard și, deși toată lumea încă mai credea că aveam să mă mărit cu el cînd ieșea de la sanatoriul TBC, eu știam că nu aveam să mă mărit cu el nici dacă era ultimul bărbat de pe pămînt. Buddy Willard era un ipocrit. Bineînțeles, n-am știut de la început că e un ipocrit. Credeam că e cel mai drăguț băiat pe care-l întîlnisem vreodată. Îl adorasem de la distanță vreme de cinci ani înainte să se uite măcar la mine și apoi fusese o epocă minunată, cînd încă îl mai adoram și el începuse să se uite la mine, și apoi, pe măsură ce se uita la mine tot mai mult, am descoperit aproape din întîmplare ce ipocrit ordinar era și acum voia să mă mărit cu el și nu-mi venea să cred ce tupeu are. Partea cea mai îngrozitoare era că nu puteam să-i spun verde-n față ce cred despre el, pentru că luase TBC înainte să apuc să-i spun și acum trebuia să-i fac pe plac pînă cînd se făcea bine și putea să suporte adevărul gol-goluț. M-am hotărît să nu mă duc jos, la bufet, pentru micul dejun. Însemna numai să mă îmbrac, dar ce rost avea să mă îmbrac dacă stăteam în pat toată dimineața? Probabil că aș fi putut să sun la recepție și să cer să-mi aducă micul dejun în cameră, dar atunci ar fi trebuit să-i dau bacșiș persoanei care mi-l aducea și eu niciodată nu știu cît să dau bacșiș. Trecusem prin niște experiențe foarte neplăcute încercînd să dau bacșișuri în New York. "
