Leningradul anului 1952 este un oraș care luptă să își revină de pe urma războiului. Tânărul Andrei, un tânăr doctor, și Anna, o educătoare, încearcă să ducă o viață normală. Traiul lor cotidian se împarte între zilele petrecute la casa de la țară, pregătirile pentru balul spitalului, munca și îngrijirea lui Kolea, fratele adolescent al Annei.
Se străduiesc din răsputeri să evite să intre în vizorul privirii vigilente a autorităților, dar, cu toate astea, fericirea lor domestică nu durează mult. Stalin este încă la putere, iar Ministerul de Interne își fabrică mereu alți dușmani. Atunci când Andrei e nevoit să îl trateze pe copilul grav bolnav al lui Volkov, înalt demnitar în poliția secretă a statului, se trezește prins, împreună cu cei dragi lui, într-o situație fără scăpare, într-un joc pe viață și pe moarte, pentru că în această lume a șoaptelor și a vigilenței, trădarea poate veni din partea celor care-ți sunt mai apropiați
" Pentru autoritățile sovietice din Leningrad, oamenii s-au dovedit a fi simple muște bâzâitoare în raport cu care statul dezvoltă două tipuri de comportamente: le lasă să trăiască în bâzâiala lor sau le strivește. Mai există și a treia variantă, să spunem, eliberarea? Poate doar atunci când regimul stalinist se ridică la înălțimile propriilor standarde autodistructive, când va demonstra că nimeni, nici chiar cei mai înalți demnitari nu sunt de neînlocuit, nu sunt nemuritori… atunci speranța capătă sens și fericirea devine măcar conceptibilă." (Sever Gulea)
M-am uitat peste recentele apariții din colecția Strada Ficțiunii a Editurii All și, dând peste Trădarea, am citit că s-ar petrece în Leningradul anului 1952, la doar 7 ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Atunci mi-am amintit de Jurnalul rusesc alcătuit de John Steinbeck și de Robert Capa, impresiile din călătoria americanilor în URSS, prin orașele decimate, imediat la începutul perioadei postbelice. Mi-a venit în minte exact aerul acela nostalgic al atmosferei când entuziaste, când blânde a celor aflăți în situația de a reconstrui o țară după război. Când am scris despre cartea lui Steinbeck, remarcăm faptul că autorul american surprindea prea puțîn și prea indulgent teroarea și sufocarea dictatorială care plăteau încă în țara condusă de Stalin. Am regăsit însă, în mod neașteptat, această față întunecată a cotidianului sovietic postbelic în romanul scriitoarei Helen Dunmore.
Cititorii sunt purtați așadar, în Leningradul anilor 50, un oraș care poartă încă cicatricile adânci ale teribilului asediu din timpul războiului (un orăș lipsit de copaci – au fost tăiați toți pentru foc, un oraș în care grădinile de legume au înlocuit toate spațiile verzi pentru a compensa foametea locuitorilor), un oraș care și-a pierdut statutul de simbol al eroismului poporului rus, căzând în uitare și indiferență. Leningradul pare un loc cenușiu, repopulat de oameni veniți din toate locurile, de familii ciuntite (mai ales femei cu copii, fără bărbați), peste care planează aerul pregnant al amenințării politice: clădirile au ochi și urechi, denunțurile sunt la ordinea zilei, autoritățile fac exces de zel –pentru ele suspiciunea și nu probă sunt suficiente pentru arestări și condamnări iar oamenii își cântăresc cu atenție cuvintele și acțiunile. Este suficientă prudența aceasta din partea celor care, fără să aibă implicare politică, fără să fie disidenți, caută să își facă datoria și să își caute confortul? Povestea lui Andrei din romanul lui Helen Dunmore demonstrează un contrariu dureros în acest sens.
Un medic talentat, venit din Siberia, cu un trecut remarcabil, membru în Corpul Voluntarilor din timpul asediului leningrădean, cu reușite profesionale impuse în condițîi aspre (salvarea copiilor de sub dărâmături, operațîi la lumină lumânării), Andrei va dovedi că achitarea profesională poate deveni un dramatic temei de persecuție în vremurile dominate de arbitrar și idolatrie a funcțiilor. La spitalul la care lucrează, Andrei va primi un pacient deosebit: fiul unui funcționar înalt al Ministerului de Interne. Deși îl consultă cu multă atenție iar Gorea, băiatul bolnav, ajunge să îl și îndrăgească, Andrei identifică o formă de cancer tratabilă, fără garanții depline de însănătoșire, doar prin amputăția unui membru. În ciuda faptului că încearcă să pregătească cea mai bună echipă operatorie și să predea cazul pe mâna specialișților oncologi, temutul ofițer Volkov, tatăl băiatului bolnav, îl însărcinează pe Andrei să coordoneze cazul, pe criterii de dosar și de profil psihologic, fără să țînă cont prea mult de protocolul spitalului și de specializarea personalului. Prins în cătarea unui părinte disperat și a unui funcționar temut în același timp (care nu își poate explica cum nenorocirea îl lovește chiar pe el, un privilegiat cu cultul excepționalismului), Andrei își duce sarcina la îndeplinire ireproșabil și își asumă responsabilitatea pentru cazul lui Gorea, acest cărbune încins, această otravă pe care angajații o pasează temători de la unul la altul. Cu toate acestea, boala va recidiva și va stârni o furie răzbunătoare din partea lui Volkov care va transforma vigilența față de dușmanii revoluției proletariatului, într-un pretext convenabil pentru a da curs manifestării suferinței sale personale. Familia lui Andrei, și așa decimată după război (medicul trăiește alături de soția sa Ana și de fratele ei Kolea) va trece prin tortură psihologică a incertitudinii și a imprevizibilității, executată cu măiestrie de autoritățile sovietice care vor apela la toate mijloace de hărțuială posibile, țîntind spre un deznodământ sinistru.
Romanul lui Helen Dunmore surprinde cu acuratețe tragedia și provocările pe care o familie obișnuită e nevoită să le îndure în fața tulburărilor aleatoare provocate de istorie, de regimurile în care statul de drept este o marionetă, în care legislația ajunge să deservească bunul plac al câtorva indivizi. Ironia de proporții amare desfășurâtă în poveste se referă la caracterul de blestem pe care îl capătă talentul și performanța în regimurile totalitare : dacă lucrezi prea bine și dovedești că ești capabil (așa cum face Ana, care este o educătoare dedicată la o grădiniță), refuzul de a te perfecționa (pe motiv că ești prea ocupat cu familia și cu slujba actuală) te transformă într-un soi de hoț – un tâlhar care fură din potențialul poporului. De asemenea, un medic prea bun, prea talentat întră în vizorul politrucilor care se așteaptă exclusiv la minuni din partea curântului, incriminându-l direct pentru orice evoluție defabvorabilă a bolii. Imaginea cea mai cruntă a condiției lui Andrei este surprinsă la un moment dat în roman, atunci când protagonistul observă o muscă prinsă între geamurile locuinței. Pentru autoritățile sovietice din Leningrad, oamenii s-au dovedit a fi simple muște bâzâitoare în raport cu care statul dezvoltă două tipuri de comportamente: le lasă să trăiască în bâzâiala lor sau le strivește. Mai există și a treia variantă, să spunem, eliberarea? Poate doar atunci când regimul stalinist se ridică la înălțimile propriilor standarde autodistructive, când va demonstra că nimeni, nici chiar cei mai înalți demnitari nu sunt de neînlocuit, nu sunt nemuritori… atunci speranța capătă sens și fericirea devine măcar conceptibilă.
TRĂDAREA - Helen Dunmore- Editura All, 2012
Sever Gulea pentru blog.libris.ro
Tradarea - FORMAT PDF
Autor: Helen DunmoreCartea Tradarea a fost scrisă de Helen Dunmore și a apărut în anul 2012 la editura ALL.
Cartea are 306 de pagini și se încadrează în categoria Literatura contemporana.
Dacă îți dorești să citești cartea integral folosește butoanele de mai jos pentru a naviga la librăriile online care comercializează cartea Tradarea în format fizic.
