și acest volum intră în seria celor pregătitoare, anunțând O istorie politică a literaturii române postbelice. Nu e vorba de un „război cu estetismul”, reanimând fantoma lui Gherea, ci de reevaluări pe temei estetic, la mai multe mâini, folosind achizițiile criticii literare; și, firește, de recontextualizări (interogând epoca), ținând cont, însă, de fluctuațiile recepției și de capricioasa meteorologie politică.
În fond, suntem consecvenți cu programul, anunțat încă de la debut (Orizontul lecturii, 1983), înțelegând că, sociologic judecând, nu putem examina fenomenul literar retezându-i ombilicul istoric. Generația orfelină discută, prin profiluri sintetizatoare, despre o serie creatoare, având drept numitor comun vitregele condiții formative; ea a fost modelată de interdicții (lecturi clandestine, maeștri „ascunși”, biblioteci epurate), provocând o reacție polemică (ruptură) și promovând, astfel, la start, un program negativ. Dar, în același timp, este o generație aurorală, cu rol de verigă, redescoperind – euforic – tradiția, definind o stare de spirit, angajându-se, prin combustie creatoare, la o lucrare comună, recuperatoare, fecundă, susținută, prin propulsie adjectivală, de o critică solidară, risipind și cronici „tactice”, cum recunoștea Matei Călinescu. Chiar dacă noi discutăm, în acest volum, poeții ei, evident nu poate fi vorba doar despre o generație de poeți, transportând legenda Labiș, anunțând, prin voci tinere, o nouă epocă de lirism. Nu e vorba, așadar, de o compactă „echipa” lirică, ci de un buchet de personalități, cu voci distincte, evoluând în direcții imprevizibile, iscând, în timp, disensiuni, controverse înfierbântate, ierarhizări provizorii. și propunând un inventar tematic, hrănind un imaginar, până la un punct, comun, definind o fizionomie specifică. ( Adrian Dinu Rachieru)