La mai bine de un sfert de veac după reîntoarcerea din totalitarism, dreptul fiscal pare să-și fi redobândit importanță printre ramurile de drept din România. E într-un fel firesc, într-o economie care se dezvoltă și se integrează în piața unica europeană, ca legislația fiscală să fie consistentă, după cum și augmentarea legislației fiscale ridică probleme ce țin de interpretarea legii, de „publicitatea fiscală” a normelor și practicilor administrative, de securitatea raporturilor juridice fiscale.
Instituții noi, precum prețurile de transfer, ridică dificultăți de înțelegere și interpretare, iar dezvăluirile jurnalistice de natură fiscală tind să pună în discuție inclusiv etica impozitării. În această ediție a lucrării Drept fiscal ne-am propus ca, la momentul ieșirii din scenă a vechiului Cod fiscal și al apariției unui nou cod fiscal, să radiografiem starea dreptului fiscal național și evoluțiile dreptului fiscal european. Tocmai pentru că unele dintre noile norme fiscale mai au nevoie de clarificări și de o jurisprudență care să cristalizeze modul în care ele vor fi interpretate, am păstrat o bună parte dintre observațiile noastre anterioare referitoare la vechea formă a legislației fiscale principale, pe care am încercat să le îmbunătățim, în deplin consens cu regulile Codului fiscal aplicabil de la 1 ianuarie 2016. Fragment din Drept Fiscal conform noilor reglementări fiscale 2016 din Cosmin Flavius Costas "J. Aspecte fiscale internaționale J.1. Creditul fiscal extern Persoanele juridice române care obțin venituri în străinătate prin intermediul unui sediu permanent sau venituri supuse impozitului cu reținere la sursa beneficiază de creditul fiscal externi, dacă respectivele venituri sunt, potrivit legislațiilor statelor izaplicate, impozitate atât în România, cât și în statul străin (art. 39 NCF). Conform art. 39 alin. (3) NCF, „dacă o persoană juridică străină rezidență stat membru al Uniunii Europene sau într-un stat din Spațiul Economic European își desfășoară activitatea în România printr-un sediu permanent și acel sediu permanent obține venituri dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene sau dintr-un alt stat din Spațiul Economic European, iar acele venituri sunt impozitate atât în România, cât și în statul unde au fost obținute veniturile, atunci impozitul plătit în statul de unde au fost obținute veniturile, fie direct, fie indirect, prin reținerea virărea de o altă persoană, se deduce din impozitul pe profit ce se determină potrivit prevederilor prezentului titlu". Aceasta înseamnă că impozitul plătit către statul străin (fie direct, fie indirect prin reținerea și virărea de către o altă persoană) se deduce — la cerere și numai dacă făcut dovada plății în străinătate a impozitului — din impozitul pe profit determinat potrivit legii romane și datorat bugetului de stat. Deducerea este însă plafonată la nivelul impozitului pe profit datorat în România. În fine, mai trebuie reținut că impozitul plătit unui stat străin poate fi dedus dacă se aplică prevederile convenției pentru evitarea dublei impuneri încheiate între România și statul străin și numai dacă persoana juridică română prezintă documentația corespunzătoare (potrivit legii romane) din care să rezulte că impozitul a fost efectiv plătit în străinătate. "