Partaj

     “Partaj recomandă un prozator conștient de propriile resurse, capabil să ridice la puterea absurdului nu doar stereotipii ale middle-class-ului actual (încrederea pozitivistă în instituții sau mitul familiei perfecte), ci și bovarismele interiorității.
Citește tot rezumatul cărții Partaj... Ca la Anton Holban, incisivitatea autoanalizei se transformă pe nesimțite în act pur, celebrat ca atare, de masochism.” (Alex Goldiș)     “La intersecția dintre proză scurtă și roman, fiecare dintre genuri subminându-l pe celălalt tocmai când pare că se realizează, Partaj este povestea unui ins obsedat de propriile eșecuri existențiale. Drama cotidiană, criza vârstei de mijloc, aporiile conversaționale, scenariile mentale idilic-ironice și triunghiurile erotice care compun viața lui Matei sunt dovada că personajul repetă „destinul” unchiului Ionel care încă are energii reflexive, fumând resemnat pe marginea unei alei din cartier. Observațional convins, Horia Corches recurge la armele autoficțiunii – finalul e puternic, însă nu-i mai puțin adevărat, vorba unui poet contemporan, ca pentru Matei „singurătatea vine pe facebook”.” (Claudiu Turcuș)      Fragment din roman:       “Maria ajunsese curând stațiune de tratament. Luase chirie la gazdă, era ieftin și părea OK din spatele ecranului de laptop. Acolo a descoperit frigul, spațiul închis, apăsător, deprimant. Ce-l făcuse să meargă în toiul nopții până la ea, sute de kilometri, să o ajute să se mute la hotel? Și ce-l făcuse în acea noapte să-i repete încă o dată aceleași replici stupide? Privește în jur, Măria, găsește-ți alt bărbat, eu nu sunt ceea ce ai tu nevoie! Ce-l făcuse apoi să revină la ea, după câteva zile? Și ce-l făcuse, mai ales, să înnebunească după cele două săptămâni de tratament ale Măriei, când ea îi spusese că în hotel întâlnise un alt bărbat, că trăise momente frumoase cu el? Cum, eu mă ridicam din patul tău, ieșeam pe ușă, mâncăm împreună micul dejun, plecăm acasă pentru că aveam treabă, iar la tine în cameră intră alt bărbat? Da, pentru că tu, deși veneai, mă alungai mereu. Și ceata neînțelegerii se amestecă în durerea reproșurilor, într-o pâclă de nesuportat. Nici pentru Maria, nici pentru Matei. Și-atunci de ce o înțelesese? De ce petrecuseră împreună, ca semn de împăcare, zilele alea în care lumina caldă a soarelui cădea peste prima zăpadă, pe o fereastră de mansardă, la munte? De ce fuseseră cele mai clare zile ale lor de până atunci și de ce nici atunci nu-i putuse spune că o iubește? Ea îi spunea din când în când. Iar el zâmbea, ce putea să facă? Zăpadă scârțâise sub ghetele lor, iarna trecuse, Măria divorțase, iar Matei aștepta să se întâmple ceva. Cu ochii închiși, într-o continuă tânjire. Când și-a deschis ochii, în vară, Măria era lângă alt bărbat. Nu-l mai iubea? Nu pot să spun asta, Matei. Dar îl iubea? Nici asta nu pot să mai spun." Citește mai puțin...