Căutați în cultura scrisă de antecesori vreo carte fără violuri, crime, drame de toate felurile. Se vede așa ceva la începuturile literaturii române pe când Creanga ne aducea în față poveștile lui hătre și purătătoare de speranță? De ce este necesară neapărat o dramă, o sinucidere precum în Anna Karenina sau Madame Bovary? Sau crimele și rătăcirile din romanele lui Dostoievsky? La ce ne servesc? Ori ne creștem copii în acest mediu terifiant, neantizant? Începuturile înfricoșării ne vine de la greci cu legendele lor pline de crime „precum în cer așa și pe pământ".
Și din poveștile Biblice, chiar sfârșind cu Noul testament, în care o ființă despre care se spune că este Fiul lui Dumnezeu este ucisă cu sălbăticie să ne servească ca exemplu de cum s-ar întâmpla să fim neascultători. Dar neascultarea de unde vine? Nu din refuzul de a mai perpetua aceste stări? Nu, nu din această pricină ci dintr-o plăcere sinucigașă: De ce să fie bine când se poate să ne fie rău? Cum putem ve ea cme a promovat acest tip de cultură și mentalitate. Cultura fricii, a conflictului și a morții. Și acesta cultura este cultura sălbăticiel cu care se vrea să fim stăpâniți. Și iar mă întreb dacă acestea n-or fi total diferite de cei ca noi care avem speranța și dragoste? Pentru că văzusem la Iași pe o terasă o fată cu fața marmoreană și gene false, din care nu clipea să nu se desprindă, și discuta cu prietenul ei fapte de bani, banca - fără să ia în seamă minunata primăvară și lumina care sălășuia împrejur. Noi nu suntem oamenii dramelor și banilor, vrem să trăim în împăcare. Nu este oare cutremurător că trăim pe un rotocol care mâine, poimâne s-ar putea prăbuși în hăul universului? Până la urmă noi rămânem responsabili de viitor. Fie că există Dumnezeu, fie că nu. Dar eu știu că există. Fragment din volum: "Narcis Mi-am pierdut chipul îngeresc Din vremea când eram îndrăgostit De mine însumi. Frunzele pădurii unde locuiam Acuma tac, Pe când atunci Fiecare Era căntătoare. "