Romania si liberalismele ei. Traditie si libertate

     "În ansamblu, cred și sper că cititorii și cititoarele vor desluși o anume moderație și cumpătare, urmele unui echilibru calm pe care l-am căutat toată viața și pe care l-am găsit cel mai bine (socot) în Biblie și în clasicii greco-romani, iar printre scriitorii mai recenți în Leibniz și în Goethe.
Citește tot rezumatul cărții Romania si liberalismele ei. Traditie si libertate... Contradicții lăuntrice? Fără îndoială! Nu sunt totdeauna de acord cu mine însumi (motiv de bucurie pentru mine) dar, normal, nu sunt totdeauna de acord nici cu ceilalți. [...] În ansamblu mă găsesc de partea unui mod de filozofie istorică în care pluralismul supra-determinării (al cauzelor multiple) alcătuiește o morfologie culturală, un joc dialectic al valorilor religioase și econornice, intelectuale și politice, sociale și culturale, toate laolaltă înfruntându-se dar și colaborând, în prin acest joc constituindu-se viața indivizilor, ca și viața grupurilor. Aceasta e, firește, însăși realitatea, după cum o pot eu înțelege. lar în acest sens, libertatea crește dintr-o potolită acceptare și ponderata evoluție a tradiției, după cum la rândul ei tradiția nu poate fi concepută ca rigidă obligație, ci numai ca un exercițiu al libertății." (Virgil Nemoianu)      Fragment din volum:       „Care a fost de la acest punct încolo impactul neoplatonismului în Răsărit, care au fost efectele sale sociale? Nu știu destul despre istoria raporturilor între societate și religie la sud de Dunăre pentru a mă exprima prea răspicat în această privință. Dar mi se pare că în cultura română, în paralel cu cea rusă, atât de înrudita ei, ele au fost considerabile. Astfel, în cultura rusă un anume „panteism" recurent și endemic ar fi fost, socotesc eu, de-a dreptul imposibil fără filieră neoplatonică. Toți acei Aksakov și Homiakov, Cicerin și Gogogtki, toți hegelienii de Stânga și schellingienii de Dreapta ce dau atâta culoare și atâta pitoresc gândirii filosofice ruse din secolul al XIX-lea, culminând firește cu marea operă a lui Vladimir Soloviov, în care se îmbină căutarea frumosului și căutarea înțelepciunii cu iscodirea divină - se cuvin înțeleși pe acest fundal.     La rândul ei, în cultura română, tradiția ortodoxă foarte puternică a asigurat o anume prezentă, pe cât de difuză, pe atât de pătrunzătoare și răspândită, în toate sferele de expresie culturală: scările angelice ale frescelor de la Voronet nu ar fi fost posibile fără prezența lui Dionisie Pseudo-Areopagitul că, „translator" și continuator creștin al descinderilor și ascensiunilor neoplatonice. Tradițiile mentale au fost clar afectate: se instituie astfel și aici un fundal general.     Dar cultura română (ca și cea rusă) mai primește încă o dată o injecție masivă de neoplatonism și anume de îndată ce începe receptarea romantismului european. Să nu uităm că procesul de construcție a identității naționale s-a petrecut la romani sub semnul romantismului, iar nu al Renașterii ca în Anglia, în Franța sau Spania - distincție fundamentală, comună de altfel cu alte națiuni centrale și est-europene, cu Germania chiar. În fine, un al treilea val neoplatonic vine în secolul al XX-lea, mai conștient, mai filosofic, rezervat elitelor intelectuale, dar tot pe un front larg, de la Lucian Blaga până la Tudor Vianu, apoi la Cercul Literar.” Citește mai puțin...