Este anul 1935 și tânărul compozitor Sostacovici se teme pentru viața sa, căci Stalin e brusc interesat de muzica lui. Artistul e sigur că va sfârși în Siberia și privește în urmă la propria viață.
Totuși, are noroc și nu devine o victimă. Însă prețul e mare: capitularea în fața regimului. Julian Barnes prezintă cu lumini și umbre destinul unui mare muzician, dar și drumul parcurs de Uniunea Sovietică, într-o strălucită explorare a sensului și a locului artei în societate. „O ambițioasă alegorie orwelliană despre dificultățile întâmpinate de artiști în societățile totalitare și o parabolă kafkiană despre eforturile unui om fricos de a se lupta cu o realitate suprarealistă.“- The New York Times „Barnes s-a reinventat încă o dată.“ - Daily Telegraph Fragment din carte: "Sudoarea cursese pe ei la Anapa. Era canicula în Caucaz, iar lui nu-i plăcuse niciodată căldură. Contemplaseră plaja de la Golful de Jos, dar nu avusese chef să se răcorească înotând. Se plimbaseră la umbra pădurii de deasupra orașului și el fusese hitepat de țânțari. Apoi fuseseră împresurați de o haită de câini și aproape mâncați de vii. Nimic nu conta. inspectaseră farul stațiunii, dar în timp ce Tania își întindea capul, el se concentra asupra dulcii cute făcute de pielea ei la baza gâtului. Vizitara vechea poartă de piatră care era tot ce mai rămăsese din fortăreața otomană, dar el se gândea la gambele ei și la felul cum li se mișcau mușchii când ea umblă. În săptămânile acelea nu existase nimic în viața lui în afară de dragoste, muzica și înțepături de țânțari. Iubirea în inimă, muzica în cap, înțepăturile în piele. Nici măcar Paradisul nu era scutit de insecte. Dar nu-i era ciudă pe ele. Mușcăturile erau executate ingenios, în locuri inaccesibile; loțiunea avea la bază un extract din garoafă. Dacă datorită țânțarilor degetele ei îi atingeau pielea și-l făceau să miroasă a garoafe, cum ar fi putut să aibă ceva împotriva insectei? Aveau nouăsprezece ani și credeau în Amorul Liber: turiști mai interesați unul de trupul celuilalt decât de atracțiile stațiunii. Repudiaseră poruncile fosilizate ale Bisericii, societății, familiei și plecaseră departe, ca să trăiască precum un soț și o soție, fără a fi soț și soție. Aceasta îl excită aproape la fel de tare ca actul sexual propriu-zis; sau, poate, făcea parte inextricabilă din el. Apoi venise tot timpul acela în care nu erau Împreună în pat. Amorul Liber rezolvase poate problema primară, dar nu le înlăturase pe celelalte. Firește că se iubeau; dar a fi tot timpul împreună - chiar cu cele 300 de ruble ale lui și cu proaspăta lui celebritate - nu era tocmai corect. Când compunea, întotdeauna știa exact ce să facă; luă hotărâri juste despre ce-i cerea muzica - muzica lui. Iar când dirijorii sau soliștii întrebau, politicoși, dacă asta n-ar fi mai bine sau ăia n-ar fi mai bine, răspundea întotdeauna: „Sunt sigur că aveți dreptate. Dar s-o lăsăm așa deocamdată. Voi face schimbarea dată viitoare." Ei erau satisfăcuți, iar el la fel, dat fiind că n-avea nici cea mai mică intenție să țină cont de sugestiile lor. Pentru că deciziile și instinctul lui fuseseră corecte. "