Intrari in labirint

    "Adolescentului de azi îi va fi, desigur, foarte greu să priceapă libertatea, deschiderea sufletească, forța de absorbție culturală, intensitatea trăirii și fervorile de tot felul, solidaritatea întru altruism și, mai ales, frenezia resincronizării cu valorile Occidentului – caracteristici esențiale pentru formarea tînărului intelectual roman de la sfîrșitul anilor șaizeci.
Citește tot rezumatul cărții Intrari in labirint... Am fost patru ani coleg de grupă cu Christian Crăciun la Facultatea de limbă și literatura română a Universității București (1972-1976), am împărtășit aceleași idealuri și bibliografii, am bătut aceiași cîmpi, am fugit după aceiași căi verzi pe pereți și am practicat cu egală patimă aceleași metode ale evadării pe verticală. El a rămas cu entuziasmele și, mai ales, cu toată puritatea de atunci, cu un soi de asumare christică (dacă mi se îngăduie formula) a lumii și a culturii... Christian Crăciun este un om al dăruirii, al jertfei de sine și nicidecum un „simplu” profesor. O profundă natură catalitică, după vorba lui Blaga, pentru care suprema valoare morală a omului este smerenia: a-ți pleca grumazul în fața Celuilalt, spre a-l face vizibil pe acela, în dauna ființei tale – iată lecția (kenoza) lui. Cînd un om că el se întreabă, pur și simplu, dacă există o cultură românească postbelică, poți să fii sigur că o face nu doar cu o desăvîrșită bună credință, ci și cu acel soi de patos responsabil care lipsește majorității „intelighenției” dîmbovițene. Christian Crăciun rămîne un om – „pîinea lui Dumnezeu”. Primească bietul, dar sincerul, omagiu al unui drăcușor de carnaval! Drept pentru care semnez, Dan C. MIHĂILESCU"     CUPRINS: • Prefață la ediția a III-a • Prefață     • Cuvinte fericite (Dan C. Mihăilescu) • Falsa prefață, false intrări     • Adaos la haos • Intrări în labirint • Postfață     • „Corpuri radioactive, cuvintele...” (Mircea Muthu)      Fragment din volum:       “Un scenariu... Cineva urmărește Crucificarea printr-un binoclu militar. Spațiul rotund al celor două lentile cuprinde micul grup, nu mai mult de două zeci de persoane, doar siluete, nu se distinge nici un chip, nici un detaliu nu trebuie subliniat; peste cruce imaginea trece indiferentă, fără a-i preciza cumva vreo dimensiune simbolică. Începe să plouă peste această imagine, se văd prin lentile picăturile mari, blînde, scurgîndu-se alene. Imaginea se aburește ușor, dar dincolo, peste micul grup de oameni care urcă dealul, nu plouă. E o lumină normală. Binoclul se mișcă ușor, insistînd acum asupra picioarelor. Se disting lesne, după încălțări sau tălpi desculțe, Pătimitorul, soldații, ceilalți care formează suita tradițional evanghelică. Imaginea, tenace de astă dată, trebuie să caracterizeze personajele în intima lor relație cu Pămîntul. Și nu trebuie uitată nici o clipă distanță de la care este observată scena. Imaginea continuă să fie ușor aburită de ploaie, deși la locul supliciului e soare. Deodată, chiar din fața binoclului, acoperind un moment cîmpul vizual, se desprinde o mare pasăre albă, neidentificabilă zoologic, planînd lent, cu largi fîlfîiri de aripă, spre grupul de oameni care, acum se vede, au ajuns aproape de vîrful dealului. Pasărea pare să fi luat cu ea ploaia căci, cu fiecare mișcare a aripilor, perdele ușoare de stropi, în falduri de curcubee, i se desprind mărcîndu-i traiectoria zborului. Pe măsură ce pasărea se îndepărtează, imaginea își pierde conturul de binoclu, devine „normală". Așa ne dăm seama că pasărea e uriașă, încît umbrește în planarea ei tot șirul de oameni. Se opresc o clipă cu toții, privesc în sus fără mirare, chiar și Cel Ce Duce Crucea. Încă n-au chip. Sînt în continuare doar siluete. Se aude tunetul rostogolit al furtunii, nimic prelucrat, un tunet obișnuit și depărtat de furtuna de vară, dar fără fulger încă." Citește mai puțin...