L-am nășit, cum se spune, pe dl. Dan Antonescu, ca om de televiziune. O fac acum și pentru altă zonă – cea a scrisului. Fostul polițist, șeful Serviciului Omoruri, de la Capitală, a scris o carte, cu titlul Viața la Omoruri.
[...] Poveștile din această carte sunt reale, s-au întîmplat. Iar autorul s-a aflat în mijlocul evenimentelor. Avem ocazia, astfel, să ne întîlnim cu un martor ocular de primă mînă, care știe bine ce spune. Vedem rolul jucat de el în rezolvarea acestor cazuri extrem de dificile. Aflăm multe dedesubturi și observăm și talentul lui Dan Antonescu de a evoca trecutul, de a reda atmosfera, de a povesti cum s-au petrecut lucrurile. [...] pătrundem, grație profesiei practicate în trecut de autor, în subteranele societății – este o lume la care avem acces sporadic, numai cînd un titlu provocator sau sinistru își face loc pe prima pagină. Și asta se întîmplă cînd o crimă abominabilă se petrece undeva. De obicei, în medii sordide, la periferie, avînd ca protagoniști adevărați monștri umani. Aceste subterane le scotocește Dan Antonescu pentru cititorul avid de povești polițiste, care nu sunt rodul fanteziei, ci sunt inspirate din realitatea cea mai frustă. Plonjăm întîi în lumea Poliției, aceea care caută zi și noapte făptașii. O întreagă galerie de figuri de polițiști, procurori, avocați se perindă prin pagini. Sunt descrise cu simț de observație. Este o ocazie foarte rară de a afla ceva despre această lume discretă, ascunsă privirilor din afară. O lume care se mișcă conform unor reguli scrise, dar mai ales nescrise. Surprinde realismul. Autorul nu se lăsă dus nici de nostalgie, nici de fabulații. În colimatorul lui Dan Antonescu intră și lumea pegrei, subterană mizeriei umane, a crimei, a monștrilor umani. Aceeași măsură o găsim și aici. Autorul este atent la nuanțe, schițează cu o mînă sigură portretele. - Stelian Tănase