Calatorind prin Europa de est

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Cartea, tipărită după moartea scriitorului, cuprinde o serie de cronici, rezultat al călătoriei făcute de Gabriel Garcia Mărquez în 1957, timp de mai multe luni, dincolo de Cortina de Fier.
Citește tot rezumatul cărții Calatorind prin Europa de est... „Cortina de fier nu e o cortină. Și nici nu e de fier. E o barieră de lemn vopsită în roșu și alb.“ Când în 1955 vine pentru prima oară în Europa, în calitate de corespondent al ziarului El Espectador din Bogota la Conferința celor patru mari puteri de la Geneva, impactul cu vechiul continent avea să fie atât de puternic, încât va rămâne aici patru ani, pe care îi petrece, într-o febrilă activitate, la Paris, Roma, Viena, Londra. Interesul său major de a cunoaște viața reală din țările de dincolo de „Cortina de fier“ îl determină că, după multe încercări eșuate de a obține vizele necesare, să reușească ss fie inclus în delegația columbiană participantă la Festivalul Tineretului de la Moscova, din 1956, prilej cu care traversează mare parte din Europa de Est, cunoscând Germania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria și Uniunea Sovietică. Rod al acestui memorabil periplu, reportajul „Călătorind prin Europa de Est“ este o mărturie impresionantă nu numai a măiestriei sale narative, ci mai cu seamă a unei profunde transformări ideologice: de la simpatia manifestată în tinerețe pentru concepțiile comuniste, la concluzia fundamentală la care ajunge, că „nu există o dictatură a proletariatului, ci dictatura unei birocrații dogmatice, obtuze și rapace, condusă de o gerontocrație care, la rândul ei, are în frunte un  dictator“. Pe lângă această revelație a adevărului istoric, de importanță hotărâtoare în conștiința sa și în evoluția lui ca scriitor, figura lui Stalin – al cărui mausoleu îl vizitează cu mari eforturi – a marcat și începutul conturării cu mai multă claritate a figurii mitologice a dictatorului din celebrul roman ”Toamna patriarhului”. Fragment din volum:   “Moscova — satul cel mai mare din lume — nu e făcută pe măsura omului. Este epuizantă, copleșitoare, fără copaci. Clădirile sunt aceleași căsuțe din satele Ucrainei, mărite la dimensiuni eroice. Parcă, acelorași zidari li s-ar fi dat mai mult spațiu, mai mulți bani și mai mult timp pentru a-și dezvolta neliniștitorul lor simț al ornamentării. În plin centru, vezi curți de provincie, cu rufe atârnate la uscat pe sârme și femei care le dau copiilor să sugă. Chiar și aceste spații goale rurale au proporții diferite. O modestă casă cu trei etaje din Moscova este tot atât de înaltă ca un edificiu public de cinci etaje dintr-un oraș occidental și neîndoios mai costisitoare, mai greoaie și mai spectaculoasă. Unele par pur și simplu brodate la mașină. Marmura nu a lăsat loc sticlei. Nu se vede viața comercială. Puținele vitrine ale magazinelor de stat — sărăcăcioase și rare — se pierd în apăsătoarea arhitectură, de patiserie. Prin amplele spații destinate pietonilor circulă o mulțime lentă, năvalnică, precum un torent de lavă. M-a încercat o emoție de nedefinit — care trebuia să fie destinată primilor mei pași pe Lună — când automobilul care m-a dus la hotel s-a aventurat prin infinita perspectivă a bulevardului Gorki. M-am gândit că e nevoie de cel puțin douăzeci de milioane de oameni pentru a umple Moscova. Interpretul mi-a confirmat cu modestie că are doar cinci milioane și că problema lor cea mai gravă este penuria de locuințe. Nu există străzi modeste. Există un singur sistem de bulevarde care converg spre centrul geografic, politic și sentimental al orașului: Piața Roșie. Trecerea — fără bicicletă — e dezordonată, halucinantă. Cadillacul cu desăvârșire nou al ambasadorului Uruguayului — cel al ambasadorului SUA e un model vechi — contrastează cu automobilele rusești în culori neutre, copiate după, modelele americane de după război, pe care sovieticii le conduc de parcă ar fi căruțe cu cai. Trebuie că e la mijloc tradiția troicii.” Citește mai puțin...