Bruxelles, 1947. Belgia stă pe un butoi de pulbere. Francofonii se tem de scindarea țării, în timp ce flamanzii vor să-l alunge pe rege și să instaureze o republică independentă. Sunt confruntări între republicani și regaliști, între comuniști și cei de dreapta, între sindicaliști și patroni.
Până și în cadrul mișcărilor de stânga sunt disensiuni – unii acceptă tutela Moscovei, alții o resping cu îndârjire. Miza? Ca de obicei, lupta pentru putere. În această atmosferă, un detectiv lipsit de experiență, Michel Van Loo, este angajat să ancheteze dispariția unui tânăr funcționar din Ministerul de externe, fost luptător în rezistență. Un caz care, inițial, pare simplu, devine extrem de complex, pe măsură ce detectivul înaintează cu cercetările sale, stârnind un viespar nebănuit la început. Un polar palpitant, scris cu talent și umor, datorat unui important scriitor belgian contemporan. Fragment din romanul "Primejdii în regat" de Alain Berenboom: ”În tot acest timp, eu îi cercetam pe oamenii din jur, încercând să-l identific pe cel însărcinat să-l spioneze pe Hubert, dar fără să izbutesc să-l reperez în locul unde ne aflăm, între una dintre principalele uși de intrare în magazin și holul cu ascensoarele, mulțimea se perindă în rânduri strânse. Mi-am strivit țigara și am intrat în salonul de coafură. Frații Motta erau așezați în fotolii, cu obrazul stacojiu, bărbieriți cel puțin de trei ori. Probabil că nu le mai rămăsese niciun centimetru de piele. Le-am făcut semn cu capul. Se descotorosiră de cearceaful alb care îi înfășură și se sculară în picioare. Federico se ivi taman atunci. — Etajul patru, zise el înainte de a se răsuci pe călcâie și a fugi spre ascensor, descotorosîndu-se, la rândul lui, de halat. Din păcate, Hubert, uitând de instrucțiunile mele, urcă deja. Văzându-ne alergând, Anne izbuti să prindă liftul în care mă înghesuisem alături de frații Motta. — La etajul patru e salonul de ceai, ne atrase ea atenția. — Fir-ar să fie! Acolo e madam' Delporte cu javra ei! Urcușul se dovedi îngrozitor de lent, cabina se oprea la fiecare etaj. Când, în sfârșit, am debarcat, am fost întâmpinați de muzică suavă a unei mici orchestre. Doamne bătrâne pe o latură, doamne bătrâne pe cealaltă latură, doamne bătrâne peste tot. Și nici urmă de Hubert. Inima mea începea să aibă sincope. Conform planului meu, nu ar fi trebuit să-l scăpăm din ochi. Or, încă de la primii pași, el dispăruse de pe ecranele radar. Dacă i s-ar întâmpla o nenorocire micului meu farmacist, nu mi-o voi ierta niciodată. Parcurgând din nou sală, am ochit-o pe teribila mea clientă, cu pălăria pe cap, cu câinele culcat liniștit la picioare, înfulecând o gigantică prăjitură cu moka la piciorul estradei pe care se agita un trio de muzicieni, printre chelneri care valsau cu tăvile, clienți, unii în picioare, alții așezați, nemișcați sau în mișcare, printre sute de persoane. Lumea întreagă reunită în jurul nostru, cu excepția lui Hubert. Inima îmi bătea nebunește, sudoarea îmi șiroia pe obraz. Neliniștea începea să mă paralizeze. Trebuia neapărat să-mi revin. Soarta lui Hubert depindea de reacțiile mele în următoarele secunde.”