De prin parcuri adunate

La o oră după operație, așezat incomod pe patul unei camere de la parter, legat de o mie de tuburi conectate la tot felul de aparate de reanimare, priveam, prin ușa larg deschisă (era în august), parcul spitalului.
Citește tot rezumatul cărții De prin parcuri adunate... Vedeam, dincolo de gardul verde care-l separă de parcul orășelului, oameni plimbându-se, certându-se, îmbrățișându-se… mă rog!, forfota obișnuită a parcurilor din lumea întreagă. Priveam și mă întrebam: „Am să mai fac și eu așa, vreodată?” Ca un răspuns la întrebarea mea profundă, apăru, în cadrul ușii deschise, o veveriță foarte roșcovana, cu o coadă stufoasă mai mare decât ea, care-i folosea drept sprijin pentru poziția „în picioare”, pe care o adoptase ca să mă privească. Fragment din cartea "De prin parcuri adunate" de Alcaz: "Odeții și Odilii   În plimbările mele, de-acum obișnuite, în jurul lacului era imposibil să nu-i remarc. Impunători, maiestuoși, eleganți - alunecarea lor pe apă avea ceva magic, care nu ținea de mecanică palmelor. Erau parcă împinși de o forță fluidă care le permitea să-și păstreze această ținută măreață, distanța, aproape snoabă. Care mă intimida, recunosc. De aceea, nici n-am îndrăznit apropii sau mai precis, să mă apropii eu de ei. Așezat pe o bancă, în fața jețului de apă din mijlocul lacului, imitație modestă a jetului de pe lacul Leman din Geneva, îi vedeam - mereu împreună - făcându-și plimbările rituale, în lung și în laț, parcă indiferenți de lumea din jur. Dar observațiile mele cotidiene au dezvoltat în mine un sentiment de nemulțumire, care mi-a dat curajul să-i abordez. Eram în luminișul rătustelor, care - de cum apăream - se golea ca prin minune, încercările mele repetate de a relua legăturile cu Donald & Co. eșuau de fiecare dată lamentabil. N-aș fi crezut niciodată că rasa rățoasă poate fi atât de ranchiunoasă." Citește mai puțin...