Muntele familiei Gray

    În viața Samanthei Kofer nu era loc de surprize. Fiica de avocați, beneficiind de cea mai bună educație oferită de instituții prestigioase, curtată de firme de top după terminarea facultății, ea alege să lucreze pentru cel mai mare cabinet de avocatură din lume, Scully & Pershing.
Citește tot rezumatul cărții Muntele familiei Gray... Toate planurile îi sunt însă date peste cap de izbucnirea crizei din 2008. Peste noapte, Samantha se vede silită să se mute din Manhattan în Brady, Virginia, orășel uitat de soartă din inima Apalasiei. De la un salariu anual de 180 000 de dolari, ea ajunge să ofere asistența juridică gratuită persoanelor nevoiașe din bazinul carbonifer american. Și totuși, pentru prima oară în viață, Samantha simte că poate face cu adevărat diferența pentru cineva.      Fragment din romanul "Muntele familiei Gray" de John Grisham:       „Samantha mai luă o îmbucătură și se uită în jur. Pereții erau acoperiți cu fotografii și hărți color mărite, unele marcate drept probe materiale, altele părând să aștepte începerea procesului.     - Locul ăsta îmi amintește de biroul tatălui meu, pe vremuri, zise ea.     - Marshall Kofer. Am căutat informații despre el. A fost un avocat pledant pe cinste cândva.     - Da, a fost. În copilărie, dacă voiam să-l văd trebuia să îl vizitez la birou, asta dacă era în oraș. Lucra încontinuu. Conducea o firmă mare. Când nu străbătea lumea cu avionul în căutarea celor mai recente catastrofe aviatice, era în birou, pregătindu-se de proces. Aveau o încăpere mare, aglomerată - dacă mă gândesc mai bine, cred că îi spuneau tot centru de comandă.     - Nu-i ca și cum aș fi inventat eu termenul. Majoritatea avocaților pledanți au o astfel de cameră.     - Și pereții erau acoperiți cu fotografii și diagrame mari și tot felul de probe. Era impresionant, chiar și în ochii unui copil. Încă mai simt tensiunea și neliniștea din încăpere când el și oamenii lui se pregăteau de proces. Vorbim de accidente importante, cu mulți morți, mulți avocați și tot tacâmul. Mai târziu mi-a explicat că majoritatea cazurilor lui nici nu ajungeau la proces. Rareori se punea problema stabilirii responsabilității. Avionul se prăbușea, și nu din vina pasagerilor. Companiile aeriene au o grămadă de bani și de asigurări, și își fac griji în privința imaginii lor, așa că aleg să cadă la învoială. Pe sume imense.     - Te-ai gândit vreodată să lucrezi cu el?     - Nu, niciodată. Are o fire imposibilă, sau cel puțin așa avea pe-atunci. Are un ego uriaș, e obsedat de muncă și-i destul de nesuferit. N-am vrut să am de-a face cu lumea lui.     - Și-apoi s-a prăbușit chiar el.     - Da, într-adevăr.     Se ridică și se duse către o altă fotografie, una care înfățișa o mașină contorsionată. Un echipaj de intervenție se chinuia să scoată pe cineva prins înăuntru. Donovan rămase pe scaun, mestecând un cartof prăjit. Îi zise:     - Cazul acela s-a judecat în comitatul Martin, din Virginia de Vest, acum trei ani. L-am pierdut.     - Ce s-a întâmplat?     - Un camion cu cărbuni cobora de pe munte, supra-încărcat și cu viteză mare; a derapat dincolo de linia continuă și a intrat în Honda aia micuță. Șoferița se numea Gretchen Bane, în vârstă de 16 ani, clienta mea. A murit acolo. Dacă privești mai atent, îi vei observa piciorul stâng în partea de jos a imaginii, atârnând oarecum prin portieră.     - Mă temeam eu că-i vorba de așa ceva. Și juriul a văzut imaginile?     - A, da. Au văzut totul. Le-am arătat toate detaliile juraților, timp de cinci zile, dar nu a contat.”  Citește mai puțin...