Suntem dezrădăcinate. Călătoria mea și poveștile altor fete refugiate din toată lumea • Autor distins cu Premiul Nobel pentru Pace După ce tatăl i-a fost ucis, Măria a fugit de acasă în miezul nopții, împreună cu mama sa.
Înainte să ajungă în America, Zaynab a pierdut doi ani de școală fugind din calea războiului. Sora ei, Sabreen ,a supraviețuit unei călătorii cumplite spre Italia. Ajida a scăpat de violente inimaginabile, dar s-a trezit luptându-se cu forțele naturii pentru a-și proteja familia în noul lor adăpost improvizat. Suntem dezrădăcinate aduce în fața noastră pe câteva dintre persoanele aflate în spatele statisticilor și știrilor zilnice despre milioanele de oameni din întreaga lume ce sunt forțați să-și părăsească domiciliul. Vizitele făcute de Malala în taberele de refugiați au ajutat-o să vadă cu alți ochi propria experiență a dezrădăcinării – mai întâi ca persoana strămutată intern, în perioada copilăriei petrecute în Pakistan, apoi ca activist la nivel internațional ce putea călători oriunde în lume, mai puțin în iubita ei țară natală. În Suntem dezrădăcinate, Malala nu spune doar povestea ei despre adaptarea la o nouă viață și dorul de casă, ci împărtășește și poveștile unor tinere pe care le-a întîlnit în timpul numeroaselor ei călătorii – tinere care și-au pierdut familia, comunitatea și, adesea, singurul mod de viață pe care-l știau. În plină criză a migrației, în timp de război și conflicte izbucnite la graniță, Suntem dezrădăcinate este un avertisment important care amintește că fiecare dintre cei 68,5 milioane de oameni ce sunt strămutați în prezent reprezintă o persoană – adesea tânără – cu propriile sale speranțe și aspirații, care merită să trăiască în pace și să-i fie respectate drepturile universale. Nimeni nu pleacă de acasă dacă acasă nu este gura unui rechin. Alergi către graniță doar când vezi întregul oraș alergând și el. - Warsan Shire, Acasă Autori: Malala Yousafzai și Liz Welch Fragment din volumul „Suntem dezrădăcinate" de Malala Yousafzai: „Într-o dimineață de decembrie, m-a trezit sunetul exploziilor. Patul meu tremura odată cu toată clădirea. Am alergat la fereastră și am văzut un nor de fum și praf ridicându-se în depărtare. Am auzit pietrele crăpând și strigătele disperate ale oamenilor. Toți din casă se treziseră și erau în stare de șoc. - Putea să ne lovească pe noi, a spus mătușa mea. Curând după aceea, m-am trezit din nou în zgomotul unei alte explozii uriașe. De data asta, toată casa noastră a fost zguduită din țâțâni. Am simțit un lichid cald scurgându-se pe cearșaf și m-am uitat la sora mea, care stătea întinsă lângă mine. Avea ochii mari, îngroziți și mi-am dat seama că îi era atât de frică, încât făcuse pipi în pat. Eram prea speriată ca să mă supăr pe ea. Am alergat la fereastră și am văzut că etajul casei vecinului e complet prăbușit, o adunătură de moloz. Apoi am auzit niște țipete, atât de aproape, atât de disperate, încât am crezut că cineva fusese rănit sau chiar mai rău. Mătușa mea încă suferea după pierderea bunicii, iar aceste „bombardamente aleatorii" au destabilizat-o emoțional și mai mult. Ceva din ea a cedat în acea zi. A început să vorbească singură și să aibă lungi accese de plâns necontrolat. Ea trebuia să aibă grijă de noi, dar eu și sora mea am ajuns să avem grijă de ea. Nu părea să-și dea seama de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Atunci am decis să iau legătura cu mama. Nu mai vorbisem cu mama de mulți ani, dar știam că ar fi vrut să ne ajute. Când, într-un final, am luat legătura cu ea, mi-a spus să mergem în Egipt, la vărul de-al doilea al bunicii mele. Mulți oameni fugeau din Yemen - în Egipt, Italia, Grecia. Oriunde era mai bine decât în Yemen. Singurul loc familiar, casa mea, devenise prea periculos.”