Marea revelație a literaturii ruse din 2015, romanul Zuleiha deschide ochii, salutat cu entuziasm la apariție de Ludmila Ulițkaia și Evgheni Vodolazkin, a fost recompensat cu cele mai importante premii: Bolșaia Kniga (dublu câștigător, Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi), Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi) și Kniga Godă.
Este în curs de traducere în peste treizeci de limbi. Zuleiha, o tânără gravidă dintr-un sat de tătari, e deportată în Siberia după uciderea soțului ei de către un ofițer din Armata Roșie. Face o călătorie lungă și chinuitoare, alături de țărani deschiaburiți și intelectuali leningrădeni, deținuți de drept comun, musulmani și creștini, credincioși și atei, ruși, tătari, nemți și ciuvași, ajungând într-un loc pustiu, cu o natură neîndurătoare. Iar comandantul coloniei de muncă înființate aici este chiar ucigașul soțului ei. Cu o tensiune crescândă, redată magistral de autoare, între Zuleiha și comandant se înfiripă o iubire stranie, reținută, dar de o intensitate covârșitoare. Personajele se transformă, rolurile se inversează, adevărurile devin incerte. Singura certitudine a eroinei rămâne dragostea față de fiul ei, Iusuf, pentru salvarea căruia este hotărâtă să plătească orice preț. Un roman impresionant prin amploare, suflu epic, forța de evocare și umanism. Cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme. O carte foarte puternică, care aduce un suflu nou în literatura rusă. - Evgheni Vodolazkin Traducere și note de Luana Schidu Fragment din romanul "Zuleiha deschide ochii" de Guzel Iahina "— Doamne, ce frig e! Au mierlit-o toți aici, sau ce? — Încălzește soba aia! Murim dracului. Bocănit de cizme cu ținte pe scândurile înghețate. Podeaua scârțâie puternic, sfâșietor. Geme ușița de la sobă. Sfârâie un chibrit și miroase acru a sulf. Focul se aprinde trosnind în sobă. — Unde-or fi stăpânii? — Îi găsim, n-avea grijă. Deocamdată uită-te pe-aici. Fitilul lămpii clipește, se aprinde - pe pereți dansează umbre întunecate – și, iată ca o lumină blândă, caldă umple izbă. Deasupra Zuleihai se apleacă o fată cu pomeții lați, ciupiți de vărsat. E președintele sovietului sătesc, Manșurka-Scaiete. Ține lampa cu gaz aproape de față, și de aceea ciupiturile rotunde par adânci, scobite cu lingura. Se uită preocupat la Zuleiha. Își mută privirea spre chipul tras al lui Murtază, cercetează surprins pata neagră, închegată, de pe pieptul lui și fluiera nedumerit. — Noi, Zuleiha, am venit la bărbatul tău... Pe buzele lui Manșurka apare un firișor de gheață încrețit. Vorbește rusește cu accent puternic, dar fluent, corect. Mai bine decât Zuleiha. E bun de gură, și-a dat drumul la limba de când flecărește cu solda din hoardele roșii. Ridică-te, avem de vorbit! Zuleiha nu știe dacă e vis sau e aievea. Dacă e vis, de ce lumină îi înțeapă atât de dureros ochii? Dacă-i aievea, de ce sunetele și mirosurile vin de departe, parcă de sub podea? — Zuleiha! Președintele o scutură apucând-o de umăr, mai întâi ușurel, apoi mai tare. Ridică-te, femeie! strigă el cu răutate în tătară. Corpul ei răspunde la auzul cuvintelor cunoscute, ca un cal la lovitura hățurilor. Își coboară încet picioarele pe podea și rămâne așezată pe laviță. — Așa, zice satisfăcut Manșurka și trece din nou la rusă. Tovarășe delegat, e-n regulă! În mijlocul izbei, cu mâinile înfipte în centură și cizmele depărtate, stă Ignatov. Fără să se uite la Zuleiha, scoate dintr-o mapă tare de piele o foaie de hârtie mototolită și un creion. Se uită intrigat în jur. — Dar cum așa? Ce casă-i asta, nici masa, nici lavițe... Cum să scriu procesul-verbal? Președintele bate grăbit cu palma în capacul cufărului de lângă fereastră, cocoțat deasupra celorlalte cufere: — Uitați, aici ar fi un loc. Ignatov se așază cum poate pe cufere, kaplaul de în se strânge sub trupul lui mare, cade pe jos. Își încălzește mâinile suflând în ele, uda cu salivă vârful creionului și-l înfige în hârtie. — N-au deprins încă modul de viață socialist, bolborosește Manșurka pe un ton de scuză, ținând de cuferele nărăvașe, care se mișcă în toate părțile. Păgâni, ce să le faci! "