„Lirismul pur al acestei poezii – de… “notație”", cum se spune cu un calificativ cam tocit de prea multă întrebuințare – izvorăște din o precoce și puțintel amară autoscopie, din o luciditate de altminteri tipică pentru generația tânără, dar și dintr-un sentiment al solitudinii, până la un punct autoimpusă, dar și impusă de împrejurări, provocată.
(…) Saltul în metafizic se produce imperceptibil, ca pentru inițiați, întrezărit fiind în sintagme revelatoare, semn indubitabil al celor aleși, nevoiașii însetați de azururi, îndrăznind totuși să se exprime.” – Ion Rotaru