Refuz fularul alb

„In „Refuz fularul alb”, poetul și omul Marius Ianus face un extraordinar tur de forță, psihologic, de limbaj, de credință, în numele propriei salvari, pentru a goni de la sine „soluția” sinuciderii.
Citește tot rezumatul cărții Refuz fularul alb... Unele poeme sunt notații (ne-suprarealiste) ale gândurilor care se lovesc unele de altele, altele sunt bocete, altele imprecații, altele, cântece de dragoste, unele prea impregnate de psihologia („nebunia”) omului, dar toate atât de pline de o uriașă forță interioară: aceeași care îl și întuneca, care îl și luminează. Marius Ianus este un om puternic, un poet puternic, puterea lui este atât de mare, încât țâșnește și în direcția bună, și în direcția rea, în credință, ca și în poezia lui, puterea lui („animalica”) îl târăște departe de sine, într-o singurătate care îl de-personalizează, desființează. „Refuz fularul alb” este un document (autenticitatea capătă nebănuite valențe) de credință, al unui Iov al secolului XXI, care doar prin cuvintele sale poate căuta cheia salvării. Poezia pe care o scrie Ianus acum este poezie religioasă, dar poezie de cea mai bună calitate (cu câteva excepții, poemele din ciclul omonim și superbul „Rusia, mama” de la final). Emoționante până la lacrimi sunt poemele-scrisori adresate Zverutei, fetița de care tatăl este despărțit: „Zveruta mea, te aștept în parc, fetița frumoasă, inima mea./ Nu ști tu cât am plâns fără tine.// Dacă n-aș ști că Dumnezeu te iubește/ mai mult decât aș putea visa să te iubesc eu/ aș înnebuni.” – Raluca Duna