Stapanul inelelor: Cele doua turnuri

Frodo și prietenii săi își continuă călătoria presărată de primejdii în încercarea de a-și împlini misiunea și de a distruge Inelul în Hăul destinului și a-l împiedica pe Sauron să cucerească Pământul de Mijloc.
Citește tot rezumatul cărții Stapanul inelelor: Cele doua turnuri... Dar drumul lor e tot mai greu, Gandalf, vrăjitorul, a dispărut luptându-se cu un spirit întunecat din minele din Moria. Iar omul Boromir a fost sedus de puterile Inelului și a pierit apoi în luptă cu orcii încercând să-și repare greșeala. Cât despre Frodo și Sam, ei sunt acum singuri, urmăriți de o figură misterioasă oriunde s-ar duce. Una dintre cele mai importante opere de ficțiune ale secolului XX. - Sunday Telegraph Citește toate titlurile seriei Stăpânul inelelor: •  Cartea 1: Frăția inelului •  Cartea 2: Cele două turnuri •  Cartea 3: Întoarcerea regelui Fragment din cartea "Stăpânul inelelor: Cele două turnuri" de J.R.R. Tolkien:   "Noaptea se pogora tot mai rece. Aragorn și Gimli adormiseră și, de câte ori se trezeau, îl vedeau pe Legolas în picioare, alături de ei, sau plimbându-se de colo-colo, îngânând încetișor pe limba lui, și, pe măsură ce cânta, se aprindeau stelele dalbe pe bolta neagră. Astfel se scurse noaptea. Priviră împreună cum creșteau agale zorile pe cerul acum gol și senin, până ce, la o vreme, se ivi și soarele. Era palid, străveziu. Vântul ajunsese la răsărit și toată ceața se risipise; în jurul lor, se întindeau ținuturi mohorâte și nesfârșite în lumină amară. În față și spre răsărit, văzură platourile golașe bântuite de vânt ale Rohanului, pe care le mai zăriseră cândva, de pe malul Râului cel Mare. Între apus și miazănoapte se ridică neclintit întunecatul codru Fangorn; poalele lui umbroase se întindeau pe încă vreo zece leghe, iar povârnișurile împădurite se pierdeau hăt-departe, amestecându-se cu zărea albastră. Undeva îndărăt pâlpâia, ca și cum ar fi plutit pe un nor cenușiu, fruntea albă a vârfului Methedras, ultimul din Munții Cețoși. Scăldătoarea Enților curgea dinspre codru către ei, iute și îngustă acum, despicată de bancuri până în străfunduri. Într-acolo se îndreptau urmele orcilor, venind dinspre coline. Aragorn își plimbă de câteva ori privirea scrutătoare de-a lungul dârei dintre rău și codru, și văzu, departe, înecată în verdeață, o umbră, ca o pată întunecată ce se deplasa cu iuțeală. Se aruncă la pământ și ascultă iar, încordându-se. A laturi de el, Legolas desluși însă, ținându-și mâna lungă și lină streașină la ochii lui de elf, ca umbrele și petele de culoare nu erau altceva decât o puzderie de siluete minuscule de călăreți. Vârfurile sulițelor pe care le purtau sclipeau în lumina zorilor, ca niște steluțe de pe tărâmul celălalt. Departe, îndărătul lor, se înălțau rotocoale subțiri de fum cernit. Peste câmpiile goale era atâta liniște, încât Gimli auzea vântul prin iarbă. - Cavaleri! strigă Aragorn, sărind în picioare. O mulțime de călăreți pe armăsari iuți, care se îndreaptă spre noi. - Da, zise Legolas, sunt o sută cinci. Bălai le este părul și lucitoare, sulițele. Căpetenia lor e foarte înaltă. Aragorn surâse. - Ascuțiți mai sunt ochii elfilor! zise el. - Ba mai mult, făcu Legolas, pot să-ți spun că sunt cam la cinci leghe de noi. - De-or fi cinci sau de-o fi una, tot aia e, zise Gimli; n-avem cum scăpă de ei pe tărâmul ăsta pustiu. O fi mai bine să-i așteptăm aici, sau să ne continuăm drumul? - O să așteptăm, spuse Aragorn. Sunt vlăguit, iar urmărirea noastră, oricum, a cam dat greș. Sau, hai să zicem, ne-au luat-o alții înainte, pentru că acești călăreți se întorc pe urmele lăsate de orci. S-ar putea să primim vești de la ei. - Sau lovituri de suliță, adăugă Gimli. - Văd trei șei goale, dar nici urmă de hobbiți, spuse Legolas. - N-am zis c-o să primim vești bune, zise Aragorn. Dar cum or fi, bune sau rele, o s-așteptăm aici.” Citește mai puțin...