20 de ani in Siberia. Amintiri din viata. Editie de lux

...20 de ani în Siberia – o așez printre cele mai fantastice cărți care s-au scris în țara noastră. În fața ei multe cărți, mulți scriitori și mulți eroi literari pălesc. După primul șoc și cea dintâi nedumerire a cititorului, chiar și a unui erudit academician, poate după un număr de ani în care uimirea se va fi așezat, deodată cineva va pricepe și va ridica această carte – a Aniței cu trei clase primare și suflet cât o istorie națională, de o autenticitate 'stilistică' genială – și le va așeza, ființa și cartea, la umărul marilor noștri mărturisitori ai sufletului românesc.
Citește tot rezumatul cărții 20 de ani in Siberia. Amintiri din viata. Editie de lux... - Ștefan J. Fay Cartea e o revelație și s-ar cere primită ca atare. Nu doar privitor la soarta deportaților români în Gulagul sovietic povestirea Anitei Nandris-Cudla aduce o mărturie esențială, dar și pentru reconstituirea staturii țăranului bucovinean: o statură net aristocratică, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncaseră nu numai în trecut, ci, s-ar spune, aproape în legendă. Or, iată că, odată cu Anița Nandris-Cudlă, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou. După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră că neam ar trebui să dispară. Cartea aceasta, care nu numai că se cere neapărat citită, dar ar merita să fie așezată, prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul din cele mai cumplite destine. - Monica Lovinescu   Fragment din cartea "20 de ani în Siberia. Amintiri din viață " de Anita Nandris-Cudla: "Așa am îndurat până pe la sfârșitul lunii lui decembrie, în anu 1944. Pe la sfârșitu lunii decembrie m-am îmbolnăvit de tifos. La început am simțit când mă pregătiam să marg la lucru că m-a cuprins o timpiratură mare și a început capul să mă doară. Eram de acuma îmbrăcată să plec și dacă nu am mai avut putere m-am prăvălit pe pat. Au mers femeile cu care trăiam în casă, mai întâi la 'cantora' și au anunțat că eu nu pot merge la lucru, să trimată pe altu în locu meu, căci acolo aștepta un om ca să-l schimb. Au mai chemat și doctorul să mă vadă, că de altfel nu îmi dă crezare că nu pot merge. Doctorul, cum m-a văzut, a spus să mă duc degrabă la spital. Spitalul nu era departe, tot acolo în 'pasiolca' unde trăiam. M-au dus doi de subsuori, m-au ajutat căci eu nu mai aviam putere să merg. Țin minte cum m-a dus, cum am ajuns la spital, cum m-a dezbrăcat din hainele mele și mi-a dat cămașe din spital. Când m-a dezbrăcat am văzut că trupul meu era tot pete. M-au pus în pat și m-am culcat și mai mult nu am știut nimic ce s-a petrecut cu mine. Când am deschis ochii, m-am uitat roată, a venit la mine o femeie care lucra acolo ca 'med șestra', cum s-ar zice că sora de caritate. Era tot așa adusă ca noi și vorbia românește. Mă intriabă ce faci Ana, căci numele meu e Anită, și parcă am cunoscut pe fața ei că era bucuroasă. Eu am întrebat-o pe dânsa ce zi avem astăzi și ce dată. Ea mi-a spus că astăzi este joi și data 14 ianuarie 1945. Și m-a cuprins și m-a sărutat și îmi spune, iacă Ana, de acuma te-am dobândit și ești a noastră, căci ni-era milă de copii cum veniau îri fiecare zi și tot întrebau ce-i cu mama, Noi ce-am putut să le spunem, că nu aviam nici o nădejde, dar tot îi bucuram cu vorba. Acum a trecut tot ce a fost mai greu. Și din ziua aceia am început să mănânc câte oliacă, căci au fost trecut doauă săptămâni de cum am intrat eu în spital și nu am fost mâncat nimic.  Cum am intrat în spital, am văzut că e rău cu mine. Nu ziciam nimic din gură, numai în gând mă rugăm la Dumnezeu să se îndure de mine, să mă lase între copii, să nu rămâie copiii așa străini, fără tată, fără mamă, în pustiurile celia. Așa de amărâtă și cu gândul ista m-a dovedit tîmpiratură și mai mult nu am știut nimic două săptămâni. Înainte de a mă trezi, parcă spus cineva: tu vrai așa de tare să te duci la copii. Noi te lăsăm, ia-ți trupul și du-te. Parcă trupul îmi era despărțit de mine."