Numele trandafirului

În anul 1327, într-o mănăstire izolată de lume, călugării sînt pe cale de a fi învinuiți de erezie. Singura lor speranță este ajutorul unui faimos franciscan, fratele Guglielmo. Cînd lucrurile par să se limpezească între zidurile misterioasei abații, călugării încep să moară unul după altul.
Citește tot rezumatul cărții Numele trandafirului... Ca să descopere asasinul, înțeleptul călugăr, alături de ajutorul său, Adso, se afundă ca un adevărat detectiv în simboluri secrete și manuscrise codificate și aproape își pierde viața în culoarele labirintice ale mănăstirii.   Evul Mediu a rămas, dacă nu meseria mea, hobby-ul meu – și tentația constanta – și îl văd în toate, transpărînd în lucrurile de care mă ocup, care nu par medievale și totuși sînt. - Umberto Eco   Un roman polițist? O parabolă politică despre «democrația creștină» sau despre apocalipsa iminentă a lumii lui Reagan și Brejnev? Un roman «gotic»? Sau, pur și simplu, un joc al lui Umberto Eco? - Râul Mordenți   Guglielmo este un Sherlock Holmes în fine cumințit de trufia pozitivismului, de prudența radicală a unui William Ockham, manevrînd cu finețe deopotrivă failibilitatea sa, contingența lumii, necesitatea logicii și univocitatea enigmatică a existenței, divine și mundane. - H.-R. Patapievici Un bestseller mondial, un roman revăzut de autor după treizeci de ani   Deopotrivă român polițist și parabola despre adevăr văzut din perspectiva teologică, filosofică, scolastică și istorică, Numele trandafirului a cunoscut un imens succes de public, fiind tradus în peste 35 de limbi și ecranizat de Jean-Jacques Annaud in 1986, cu Sean Connery, Christian Slater și F. Murray Abraham în rolurile principale. Fragment din romanul "Numele trandafirului" de Umberto Eco "Pe de altă parte, nu încercam să mă orientez, nici să ocolesc camera cu parfumuri care-ți dau năluciri. Umblam ca pradă unei febre și nici nu știam unde voiam să mă duc. De altfel, nu m-am îndepărtat mult de locul de plecare, pentru că puțin după aceea m-am trezit în camera heptagonală pe unde intrasem. Aici erau așezate pe o masă câteva cărți pe care mi se părea că le văzusem în seara dinainte. Am ghicit că erau operele pe care Malachia le adusese din scriptorium și pe care nu le pusese încă la loc, acolo unde se cuvenea. Nu înțelegeam dacă eram prea departe de sala parfumurilor, pentru că mă simțeam amețit, fie din pricina unor efluvii care veneau până în locul acela, fie din pricina lucrurilor care-mi bântuiseră mintea până atunci. Am deschis un volum bogat împodobit cu miniaturi care, că stil, îmi părea că provine din mănăstirile ultimei Thule. M-a surprins, într-o pagină cu care începea sfânta Evanghelie a Apostolului Marcu, imaginea unui leu. Era fără îndoială un leu, deși nu văzusem niciodată unul în carne și oase, și miniaturistul îi reprodusese cu fidelitate trăsăturile, poate inspirându-se de la leii din Hibernia, țară a creaturilor monstruoase, și m-am convins că animalul acesta, cum pe de altă parte se spune și în Fiziologul, aduna în sine toate trăsăturile lucrurilor celor mai înspăimântătoare și maiestuoase în același timp. Așa că imaginea aceea îmi evocă deopotrivă imaginea dușmanului și pe cea a Domnului Nostru Isus Cristos, și nu știam în ce înțeles simbolic trebuie să-l privesc, și tremuram tot, și de teamă, dar și de vântul care pătrundea prin crăpăturile pereților. Leul pe care îl vedeam avea o gură plină de dinți și un cap împlătoșat cu finețe ca acela al unui șarpe, trupul fioros care se sprijinea pe cele patru labe cu unghii ascuțite și feroce, semăna la blană cu unul din acele covoare care mai târziu am văzut că se aduceau din Orient, cu solzi roșii și smaraldini, pe care se desenau, galbene ca ciuma, oribile și puternice frize de oase. Galbena era și coada, care se răsucea de pe spinare în sus până la cap, terminându-se cu o ultimă volută de smocuri albe și negre. " Citește mai puțin...