De parcă mi-ar băga cineva cuțitul în gât, așa mă simt, amice, când mă întrebi: „De ce montezi «Medeea?»“ A răspunde la această întrebare (atunci când „Medeea“ mea n-a trecut de două ori barierele ministeriale – și, sper, nu din rea voința cinovnicilor de la minister, ci din lipsa sensibilității pentru un alt fel de teatru) înseamnă a răspunde la întrebarea fundamentală a creației - de ce montez, de ce m-am băgat în artă, în arta teatrului.
Cum șefii culturii noastre nu pot înțelege că un artist arde de viu, „chinuit că Nesus, ori că Hercule, înveninat de haină-i“, trebuie să mai răspund încă la o întrebare „De ce pâna mea rămâne în cerneală...?“ Și dacă strămoșii nu mi-ar fi înrădăcinat în gene catrenul optimismului său dacă aș da bir cu fugiții, aș horcăi, asemeni „harmăsariului“ cantemirian „mai mult de groaza morții speriat decât de mușcătura lupului.“ Și, ca să vezi, nu mă sperie truda la care m-am înjugat. Dimpotrivă. Mă încărcă cu noi și folositoare energii, mă curătă de venin, dar mai ales de „zavistie“, și iată-mă răspunzând, aproape șugubaț, ca bunicul: „Ce montez și cum montez, privite din perspectiva răspunsului, mai ales la întrebarea fundamentală a existenței, arareori hotărăsc. Căci Brecht își angaja arta mai întâi în slujba realității imediate, iar la celălalt pol, dar rămânând tot în domeniul artei, Ovidiu zice în una din «Tristele» sale din Tomis: «întrezării un liman – scrisul», un liman asupra căruia August n-are putere, un liman al Omului creator.“