"Oricui îți cere, dă-i" – poruncește Domnul (Luca 6, 30). Aceasta este una dintre primele porunci date în creștinism. Domnul și Sfinții Apostoli o pomenesc deseori. Și, ca să ne determine să o împlinim mai cu osârdie, au îngrădit-o prin cele mai mișcătoare îndemnuri și chiar cu unele amenințări.
Mulți știu aceasta și potrivit conștiinței ar trebui să-i ajute pe cei sărmani după puterile lor. Printre altele, dacă am cerceta faptele noastre mai bine, nu s-ar găsi, poate, nicio faptă, care să fi fost săvârșită de noi cu mai puțină atenție, că ajutorarea celor sărmani, obligatorie pentru noi. Ajutăm așa, de mântuială, numai să scăpăm de solicitantul cel sâcâitor, iar alteori, pur și simplu, refuzăm. Și câte nu au născocit zgârcenia și lăcomia ca să îndreptățească indiferența noastră față de cei sărmani! Că cererile lor sunt false, ca cei ce cer sunt trândavi, că au vicii, că vremurile sunt grele, că trebuie să ne asigurăm pe noi înșine pentru zile negre și așa mai departe. Toate aceste idei circulă printre cei neglijenți față de datoria lor, prin vorbe și zicători, și ajung și la cei milostivi, și nu rareori îi abat și pe ei de la calea cea dreaptă a faptelor. Atunci când trebuie să ajutăm, mai întâi de toate ne vine în minte următorul gând: Oare, cel ce cere chiar are nevoie? Cine știe?! El cere, însă poate nici nu are nevoie. Cine poate spune? Sunt și astfel de oameni; dar știm, oare, cu siguranță, ca acea persoană, care stă înaintea noastră, aparține într-adevăr acestei categorii? Iar, dacă nu știm, atunci de ce să bănuim și, cu atât mai mult, să refuzăm numai din pricina unei bănuieli?