Mostenitorii

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Nu sunt teolog sau filosof. Sunt povestitor. - William Golding    Romanele și povestirile lui Golding nu sunt numai parabole morale sobre și mituri întunecate despre forțele distrugătoare și perfide ale răului, ci și istorii aventuroase, pline de farmec, ce pot fi citite ca atare, debordând de plăcerea de a povesti, de inventivitate și suspans.
Citește tot rezumatul cărții Mostenitorii... - Comitetul Nobel Compact și plin de vigoare… O poveste captivantă. - The New York Times Book Review Golding a fost un scriitor […] cu o minunată vocație epopeică. «S-a priceput să spună» povești originare, despre cum a învățat omul să vorbească, despre izvoarele răului, despre străniile surse ale artei. - Malcom Bradbury Fragment din romanul "Moștenitorii" de William Golding: "Lok privi în zare, peste rău, ca să uite de foame. Își umflă nările și imediat fu răsplătit cu un întreg amestec de mirosuri, căci ceața perdelei de apă accentua incredibil fiece miros, așa cum ploaia întărește și subliniază culorile unui câmp plin de flori. Se simțeau și mirosurile semenilor, separate și totuși fiecare îmbinat cu cel al potecii nămoloase de pe care veniseră. Toate acestea erau o mărturie atât de limpede a apropierii sălașului lor de vară, încât Lok râse de bucurie și se întoarse spre Fă, simțind că ar vrea să se întindă lângă ea, cu toată foamea care îl chinuia. Apa de ploaie din pădure se uscase de pe ea, și buclele de păr înfoiate pe gâtul ei și peste capul celui nou erau de un roșu lucios. Lok întinse mâna spre sânul ei, așa că râse și ea și își dădu părul la o parte de pe urechi. - O să găsim mâncare, spuse el zâmbind larg, cu toată gura, și o să ne iubim. Faptul că vorbise despre mâncare făcuse ca foamea să devină la fel de reală ca mirosurile. Se întoarse iar în direcția din care se simțea izul poverii pe care o ducea bătrână. Și apoi nu mai fu nimic, decât golul și aburul cascadei care venea către el dinspre insulă. Era căzut, cu brațele și picioarele în lături pe piatră, cu degetele de la mâini și de la picioare prinse ca scaiul de stâncă goală. Într-o clipă de percepție acută, văzu buruienile de apă nemișcate, încremenite mai jos de subsuoara lui. Liku scheuna pe platformă, iar Fa era întinsă pe burtă pe margine, ținându-l de încheietura mâinii, pe când cel nou se frământă și scâncea în părul ei. Ceilalți se întorceau. Ha era vizibil de la sale în sus, pășind cu grijă, dar repede, aplecându-se acum spre cealaltă încheietură a lui. Lok le simțea sudoarea fricii în palme. Încet, mutând câte o palmă și un picior pe rând, se ridică până ce ajunse, ghemuit, pe platformă. Se răsuci în patru labe și bolborosi ceva spre buruienile de apă care se mișcau din nou. Liku urlă. Nil se aplecă, îi luă capul între sânii ei și-i mângâie alinator părul de pe spate. Fa trase de Lok și-l întoarse cu fața spre ea. - De ce? Lok se așeză o clipă în genunchi, scărpinându-și părul de sub gură. Apoi arătă cu degetul spre aburul umed care plutea spre ei peste insulă. - Bătrâna. Era acolo. Cu focul."   Citește mai puțin...