Pentru un premiu uriaș, trei scriitori români sunt invitați de un nabab roman din Torino să scrie, vreme de o săptămână, izolați într-o vilă din orașul italian, câte un roman prin care să soluționeze o crimă veche petrecută la fața locului, căreia poliția nu i-a dat de cap.
Există însă indivizi care nu vor să se afle adevărul pentru că încă mai profită de pe urma acelei crime și se străduiesc să-i împiedice pe scriitori, doi bărbați și o femeie, de vârste și experiențe de viață diferite. Cei trei ajung să se urască. Primul român în care interlopii români din Italia se comportă întocmai ca Mafia italiană. Fragment din romanul "Crima la Torino" de Stelian Turlea: “Strada era goală, cum fusese și cu o zi în urmă, de parcă n-ar fi fost locuită. Știam că este, mai ales după privirea plină de respect a șoferului de taxi, când i-am spus unde să ne ducă. Pe o scară de la unu la zece, crescusem în ochii lui până aproape de maximum. Mai mult ca sigur că nu aducea prea des mușterii în cartierul ăsta, aveau șoferii lor. Se aștepta și la un bacșiș consistent. Sigur l-am dezamăgit, dar nu era să-i spun povestea și de unde veneam. George își revenise cumva, dar continuă să fie palid și îngăimă cu greu vorbele. Trebuia să-l sprijin. Probabil era amețit. Una dintre voi două m-a otrăvit, l-am auzit spunând când înaintam pe alee Sigur n-a fost Elodia. Ai fost tu? a întrebat. Nu prea știam cum să reacționez. E atât de stupid, am replicat, că nu meriți nici să-ți răspund. Nu știam dacă glumește, cum are obiceiul, sau chiar îi intrase prostia asta în cap. Ca glumă, era sinistră rău. Ca prostie, trebuia să am grijă. L-am dus în camera lui, era aranjată aidoma cu a mea, doar culorile erau altele, mai calde, și pe pereți atârnau alte picturi. Nu mă pricep să spun cui aparțineau, dacă erau autentice sau nu, dar bănuiesc că Nababul nu-și atârna mizerii pe pereți. Eloisa cred că i-ar fi dibuit pe autori, am invidiat-o mereu pentru câtă pictura văzuse la viața ei. Gândul ăsta mi-a stârnit furia. Văzuse pictura la greu, pentru că umblase ca bezmetica prin toate muzeele lumii, și umblase ca bezmetica pentru că tăticutul îi făcuse toate chefurile, era destul să pronunțe un nume de oraș și apărea pe masa ei biletul de avion. Banii de buzunar nu fuseseră vreodată o problemă, nu muncise vreodată pentru ei. Noroc cu carul. Frumoasă, fără griji, plină de bani, nu chiar proastă definitiv, mai dăduse și peste amărâtul ăsta de George care-o adora. Nu știu cum de au unele atâta noroc. Chiar mă apucase furia. O țin lângă mine și nu mă aleg cu nimic, nimic, nimic!"