"Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință, fără părere de rău" (II Corinteni 7, 10). Deci, fie că v-ați îndurerat pentru păcatele voastre, fie pentru păcate străine, sunteți vrednici să primiți nenumărate laude.
Pentru că, atunci când cineva se îndurerează pentru păcatele străine, arată inima apostolică și-l urmează pe cel sfânt care spunea: "Cine este slab, și eu să nu fiu slab? Cine se smintește și eu să nu ard?" (II Corinteni 11,29). Dar când se îndurerează pentru păcatele sale, a stins pedeapsa pentru îndrăzneală că le-a făcut și prin tristețea aceasta s-a făcut pe sine mai sigur pentru cele viitoare. De aceea și eu, văzând că sunt smeriți și suspinați și că vă loviți fetele, m-am bucurat înțelegant rodul din tristețea acească. Să nu ne supărăm pentru relele de aici, fiindcă dacă avem păcate, sunt șterse și mistuite ușor prin suferință. Iarăși, dacă avem virtute, devenim strălucitori și virtuoși prin ea. Deoarece, dacă priveghezi mereu și ești chibzuit, vei fi mai înalt decât orice rănire. Fiindcă nu firea ispitelor este cauza căderilor morale, cin nepăsarea celor care sunt ispitiți. Astfel, dacă vrei să trăiești în tihnă și mulțumire, să nu te îngrijești să găsești mulțumire și tihnă, ci să ai un suflet plin de răbdare și să arăți tărie. Deoarece, dacă nu ești așa, nu doar că te va mustra ispita, ci și tihna te va pierde mai mult.