Problema substratului dacic al limbii romane

     Cartea e importantă nu atât prin concretizările exemplificative - unele discutabile -, cât mai ales prin punerea de principiu a problemei, care ar trebui să-i neliniștească pe cei care se ocupă propriu-zis de limbă.
Citește tot rezumatul cărții Problema substratului dacic al limbii romane...     E un început care, iată, consună cu întrebările care vin tocmai din cealaltă parte a romanității, formulate de catalană Cârme Jimenez Huertaș, de data aceasta o specialistă. (I. Oprișan)          Fragment:       “8.13. Deși, sonor i se pot indica „palpabil" urme sonore antice (vezi Romula), este posibil și ca termenul de roman să fi avut de la început o semnificație de denominație etnică. El a avut semnificație etnică și extensie socio-geografică inițial în țara Românească. Oricum, antichitatea a avut o denominație etnică asemănătoare, cea de roman, iar pe teritoriul Daciei au existat toponimice asemănătoare sonor, dar, probabil începând cu goții, uzii și cumanii, s-a simțit nevoia unei diferențieri semnificative (de neam) între alogenii migratori, stăpâni, barbari și păgâni și populația supusă, nativii creștini, de același rit cu Roma, Roma orientală, romanii etc. în perioada respectivă, pentru migratori și necreștini (inclusiv slavii ulteriori), în general neamuri de orientali, numele de roman avea un sens general, dat tuturor etniilor europene creștine cu care veneau în contact. S-ar putea ca etimologia cuvântului roman să fi fost accentuată de semnificația de „creștini”, de oameni ai lumii romane. Ea a substituit ușor denominația de daci, deoarece dacii erau deja, de generații bune, creștini. În plus, se considerau deja altceva, iar prin credință se simțeau mai apropiați lumii romane, decât trecutului dacic. Ar fi nevoie de un grup de istorici, de mare rigurozitate și cultura istorică postantică, pentru a clarifica evoluția termenului, în datele lui atestabile.” Citește mai puțin...