Mara

Să citim împreună prima pagină din roman și să ne punem următoarea întrebare: cine o câinează pe Mara, rămasă văduvă, „săracă”, cu „doi copii, sărăcuții de ei”. Mara însăși nu poate să se vadă în această lumină. Nici autorul, care știe bine că vrednică femeie nu e deloc săracă, nici copiii ei demni de a fi plânși. Frazele cu pricina trebuie puse „în gura satului”, acea instanță morală, colectivă și anonimă, caracteristică lumii rurale a lui Slavici, și pe care n-o întâlnim nici în romanele lui Marin Preda sau Zaharia Stancu, nici măcar la celălalt mare ardelean, Rebreanu. Faptul este cu atât mai interesant, cu cât Mara nu este, ea, țărancă și nu trăiește, că majoritatea personajelor lui Slavici, la țară, ci într-un târg. E adevărat că, la mijlocul secolului XIX, târgurile ardelenești semănau destul de bine cu satele. - NICOLAE MANOLESCU     Fragment din romanul "Mara" de Ioan Slavici:     “Nu trece nimic peste iubirea de mamă! „Și adică ce e?! își zicea Mara în cele din urmă. Parcă ea nu tot aceeași rămâne?! Câte femei trăiesc în căsnicie fericită fără ca să fie cununate?! Câte se fericesc după ce au făcut un pas greșit?!"     „Mai bine moartă!", zicea odinioară, iar acum se simțea mângâiată când își dădea seama că fata ei nu e cununată cu neamțul. Știa că nu poate să trăiască răzleață; a putut să se ducă, dar nu putea să rămâie, și o aștepta în toate zilele să se întoarcă. De un singur lucru se mai temea și se ruga în toate zilele lui Dumnezeu ca s-o ferească de lucrul acesta, singurul care ar fi putut s-o lege pe Persida pentru toată viața de Națl. O treceau un fel de fiori de moarte când se gândea, lucru foarte firesc, că Persida ar putea să se întoarcă muma acasă; aici mintea i se oprea în loc; nu mai știa cum s-ar simți, ce ar zice și ce ar face atunci.     De aceea sângele i se opri în vine când, patru zile înainte de Sf. Petru, Trică veni să-i spună, luând-o mai pe departe, că Persida s-a întors de la Viena.     Cum i-ar fi venit, Doamne, să se bucure, și nu îndrăznea. O așteptase singură și nu se îndoia că-l va părăsi pe neamțul care i-a stricat toată viața; iar ea venise tot cu dânsul, ba zicea că n-are niciodată să-l părăsească.     — Nu cumva?... întrebă ea cu inima îndoită. Trică se uită în ochii mumei sale și înțelese întrebarea.     — Nu știu, răspunse el, nu cred, nu mi se pare.     — Și chiar dac-ar fi una ca asta, ba mai ales atunci, grăi Mara luându-și inima în dinți, să-i spui că nu vreau să știu că mi-e fată câtă vreme trăiește cu dânsul: ori eu, ori el!"