De la erotismul primodrial al Evei până la etalarea farmecelor nurice din prezent, literatura și-a tras seva din isprăvile și felul de a fi al femeilor. Purtate între dux femina facti și laudator tempor acti, marea majoritate ale mânuitorilor de condei s-au străduit să zugrăvească Femeia și mai ales carnalul din felul de a fi al acestora.
De la poeții Greciei Antice, care au zeificat femeia, creând zeițe ispititoare, dar și neîndurătoare, până la carnalul despuiat de orice mister din literatura contemporană, scriitorii, inspirați sau mai puțin inspirați, au glorificat sau au înfierat farmecele nurice. Astfel femeia a fost, de-a lungul întregii istorii literare, demon și înger, tăcere și strigăt, înjunghiere și panaceu.
Trecând prin creionarea dantescă a idealului feminin, pur și neîntinat, găsit în existența junei Beatrice Pontinari, dar și prin psalmodierea dăruită de petrarchism, femeia epocii medievale era un amestec de fragilitate, lascivitate și tendențiozitate, deși adevăratul ei rol în mediul social al acelor vremuri era unul anodin, manifestat prin docilitate și stoicism.
Totuși care a fost evoluția literară a femeii și a mitului erotic, care în prezent a ajuns să fie dezbrăcate de secrete, uneori chiar dezgolită de orice urmă de feminitate?
Farmecul nuric al driadelor de altădată a fost cancanizat de încercarea unora de a șoca cu orice preț, dorind cu orice preț să scoată din măruntaiele realității cotidiene fiecare aspect, imaculat sau pătat, rostogolind astfel zarurile unei literaturi din ce în ce mai dezbărate de conformismul literar și estetic.
Nu aș putea să afirm vreodată că mitul erotic a fost terfelit sub pornografia unor scriitori care și-au dorit cu orice preș să iasă în evidență. Nu pentru că acest lucru nu se întâmplă în mod constant, ba dimpotrivă. Totuși există o graniță clară între erotism și pornografie. Păcat că anumite edituri nu realizează acest lucru.
Sfărâmarea tabu-urilor nu trebuie să fie sinonimă cu alunecarea în promiscuitate și desuetudine, pentru că realitatea cotidiană nu se compune numai din decăderi și răstigniri carnale.
Imaginați-vă că, la vremea apariției lor, romane precum ”Bel Ami” de Guy de Maupassant, ”Amantul doamnei Chatterley” și ”Curcubeul” de D.H. Lawrence, ”Lolita” de Nabukov, au fost considerate pronografice!!!
De la îndrăzneața George Sand până la incisiva Virginie Despentes, scriitoarele au așezat. cărămidă cu cărămidă, templul femeii carnale, care a devansat femeia spirituală, îmbălsămată de năucitoare versificații analgezice, contribuind și ele, într-o mai mică sau mai mare măsură, la trecerea mitului erotic de la idealism la delirul răstignirii orgiastice.
În literatura autohtonă, prima prezență mai pregnantă a mitului erotic o găsim la Mihai Eminescu, cu precădere în poemul Luceafărul, pentru ca mai apoi mitul erotic să fie șlefuit cu măiestrie de Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu și mulți alții. Chiar și în ”Enigma Otiliei” , de G. Călinescu, avem acel iz de erotism bucolic, când descrierea unui surâs, a unei glezne sau a unui decolteu putea să declanșeze nebănuite simțiri cataclismice.
Erotismul din literatura anilor 50-60, cu precădere în literatura occidentală, aduce un parfum de îndrăzneală, de prozelire a imaculatei concepții la decorsetarea de sub jugul pudibonderiei, într-o flagrantă preocupare pentru exteriorul iubirii, pentru descriptivismul contorsionării și al contopirii trupești, azvârlind platonismul erotismului într-o negură situată într-un oarecare colt de nostalgic și octogenar sertar. Apoi lucrurile au mers mai departe, din ce în ce mai departe, transformând erotismul într-o banalitate, învelind astfel întregul mister al carnalului încarcerator într-un clarobscur tern, anodin, într-un concept al simoniei care sfărâmă vitraliile necesare pentru a ne lumina sufletele.
vor urma mai multe ”demistificări”,așa că stai pe aproape!