Dâmbovițeancă la origini, la fel ca și mine, scriitoarea Ana Barton, ne îmbie cu aroma trecutului prin intermediul unui stil ”dulce-acrișor”, cu ajutorul căruia ne ademenește într-un mod călduros, uneori plin de o grijă maternă.

Găsim în scrisul ei plăcerea de a se juca nestingherită cu frumusețea cuvintelor pure, nealterate de continua neologizare imundă a dulcelui grai neaoș, folosind arhaismele într-un mod care te îndeamnă să-ți amintești cu pioșenie de vremea bunicilor, când pentru tine, copil zălud, trotuarele încă puteau fi considerate bulevarde.mamifer-lansare-bucuresti

Ana Barton încearcă în cartea sa ”Mamifer” sacralizarea amintirilor taman prin intermediul spovedaniilor netrunchiate, prin intermediul fărâmelor de suflet pe care ni le dăruiește cu generozitate.

Scrisul Anei Barton este magnetizant, precum o promisiune care te înalță doar pentru a îți arăta de la înălțimi amețitoare cuibul în care trăiești, pentru ca mai apoi să ajungi să ajungi să-ți îndrăgești cuibul pe care îl credeai a fi doar o biată colivie.

Iubesc necondiționat ”Inimă roșie cu lapte dulce”, acolo unde, prin intermediul cuvintelor, care pur și simplu tropăie pe labirinturile lăuntrice într-un dans panaceic, regăsesc cu o emoție întotdeauna la fel de vibrândă, lumea de altădată, templul genezei fiecărui om.

Întoarcerea în trecut, nu este un soi de nostalgie care îți toarnă plumb în picioare, ci stropi de mândrie care picură vigoare în existența rădăcinilor felului de a fi al fiecărui om, o biserică de amintiri pe care o porți pretutindeni cu tine, nu ca pe un înspinat blestem, ci ca pe o balsamică binecuvântare.

Scrisul Anei Barton, îmi amintește de fiecare dată că noi, oamenii acestui prezent, suntem de fapt o prelungire a existențelor celorlalți, nu neapărat numai o înlănțuire ereditară, pentru că fiecare purtăm în sufletul nostru câte o fărâmă din fiecare personaj cu care ne-am intersectat de-a lungul timpului, parcă într-o continuare a poveștii lui Adam și Eva.

Folosind un amestec bine omogenizat de mângâieri și pișcături, Ana Barton ocolește redundanța și epatarea, amintindu-ne adeseori de voioșia ștrulubatecă a marelui Ion Creangă, pe care îl consideră unul dintre marii noștrii scriitori.

ana-barton

Fraza care m-a uns la suflet , rostită de Ana Barton ”este un privilegiu că sunt mama fetei mele”, mi-a dezvăluit dintrodată acest bulgăre de sinceritate al felului ei de a fi, pe care îl regăsim atât în ”Mamifer” cât și în ”Prospect de femeie”.

Noblețea stilului și al confesării, mai ales ”în jurnalul extim” Prospect de femeie, ne dezvăluie spiritul matern, beatitudinea perpetuării speciei amalgamată cu plăcerea de a urma capitol cu capitol cartea vieții.

Articolele din ”Catchy” ne prind numaidecât în tentaculele unei debordante onestități, care nu va dansa niciodată cu sperjurul comercial, pentru că Ana Barton nu umblă cu ocolișuri, sau cu sensuri giratorii apărute de niciunde, care să ne poarte ”de la Ana la Caiafa” tur-retur, ci ni-se înfățișează întreagă, fără inutile eviscerări existențiale, o persoană cu calități și defecte, care ți se inoculează pe coridoarele existenței într-un inconfundabil ritm propriu.

Mulțumesc pentru privilegiul de a fi contemporani!