“Dimineață pierdută” este prima carte de Gabriela Adameșteanu pe care am citit-o, deși numele îmi mai ajunsese pe la urechi. Acum îmi pare rău că am pierdut atâția ani în care aș fi putut să citesc sau recitesc cărțile ei. Libris a declarat-o “Autoarea lunii februarie”, câteva săptămâni s-au putut comanda cărți cu autograful autoarei (s-au epuizat rapid). Nu m-am putut abține să nu comand și eu două.
Nu mi s-a mai întâmplat în ultimii ani să îmi placă o carte așa, fără rezerve. Nu am nimic să reproșez acestei cărți. Nu m-am plictisit nicio secundă, nu am simțit niciun moment că personajele sunt neplauzibile sau situațiile trase de păr.
Nu este o carte scrisă “la inspirație”, cum se scriu azi cărțile, și acest lucru se vede în construcția personajelor. Gabriela Adameșteanu a spus într-un interviu că a lucrat la această carte 8 ani. În 8 ani autorul se maturizează, personajele se maturizează, modelele din viața reală se maturizează, viața însăși se schimbă.
Cartea „Dimineața pierdută” este povestea de viață a trei femei (Vica, Madam Ioaniu și Ivona), și a apropiaților acestora. Aceste femei au trăit epoci diferite, în perioade diferite ale vieții lor, și s-au intersectat și cunoscut una pe alta în cel puțin una din acele perioade. Viețile lor sunt prezentate direct și indirect, din diferite perspective, prin amintirile personajelor respective, ale altor personaje, printre rânduri. Stilurile diferită de la capitol la capitol, există o parte de jurnal, unele personaje își spun povestea într-o discuție cu altcineva, altele se destăinuie doar în gând, unele personaje vorbesc despre prezent, altele din amintiri.
Povestea începe cu perspectiva personajului Vica Delcă, croitoreasă în perioada comunistă, proprietară de magazin de delicatese în perioada interbelică. Nevoită să muncească încă din copilărie, mereu activă și neobosită, Vica, în prezent pensionară, se obișnuiește greu cu viața ei sedentară. Locuiește cu soțul ei care stă doar la televizor, dar ea simte nevoia să se plimbe, să vorbească, însă lumea este prea schimbată și Vica nu ține pasul, și mare parte dintre cunoștințele ei au murit. Pe mine personajul m-a cucerit de la început, deși nu eram convinsă cum se așteaptă autoarea să o percepem. Vica este aprigă, neiertătoare, sigură pe ea. La scena în care Vica apără o bătrânică luată de rost de cineva în îngrămădeala din tramvai, m-am decis că indiferent care îi sunt intențiile Gabrielei Adameșteanu, mie îmi place de Vica. Mi-au plăcut trecerile Vicăi de la un discurs oarecum admirativ la unul furios, în funcție de cum îi ieșeau jocurile (dacă o găsea acasă pe cumnata ei, dacă Ivona deschidea ușa). M-am simțit mai aproape de Vica decât de alte personaje. Nu neapărat pentru că am trăit și eu vremuri sărace, și pentru că, deși locuiesc în Bucureștiul anilor 2023, multe lucruri le avem în comun cu Bucureștiul descris de ea (mașini în exces, mizerie, oameni agresivi, răutate și certuri în mijloacele de transport, îngrămădeală). Dar și pentru că mi s-a părut mai onestă, mai puțin plină de ifose decât parcă erau descrise, sau au fost percepute de mine, personajele din perioada interbelică. Majoritatea personajelor artistocratice de dinainte de primul război încercau mereu să pară altceva decât erau, cu batistele lor cu care își tamponau transpirația, cu convențiile lor, cu servitorii și soldații lor, cu hainele lor scrobite.
Vica nu mi s-a părut un personaj negativ, deși, cum am spus, vreme de pagini întregi am avut impresia că așa ar fi de dorit să mi se pară. Ulterior, și mai ales spre final, am întrezărit printre rânduri o oarecare duioșie a autoarei, și chiar am citit într-un interviu că personajul Vica a însemnat mult pentru Gabriela Adamșeteanu. Deși tăioasă, Vica nu făcea rău nimănui, chiar și răutățile pe care le gândea nu erau, parcă, duse până la capăt, se răzgândea în privința lor pe parcurs.
Mi-a plăcut mult felul în care se conturau personajele, prin adăugarea unei alte dimensiuni cu apariția unei alte voci narative. Pe măsură ce am continuat lectura, am început să mă simt legată de fiecare personaj, și am încercat să înțeleg perspectiva fiecăruia. Singurul personaj pe care nu l-am înțeles pe deplin, sau mai exact nu am înțeles evoluția lui, a fost Sophie. Cum a devenit Sophie/Muti – madam Ioaniu. Madam Ioaniu este prezentată ca o femeie destoinică, învățată, cochetă. Citește mult, știe de glumă, nu este (din cale afară de snoabă), nu se dă în lături de la muncă, „Pe ce punea mâna îi ieșea”.
Sophie însă este o mironosiță care își schimbă părerile după cum bate vântul, este oportunistă, lipsită de onestitate și rea. După ce am terminat cartea, cu imaginea Sophiei mai proaspătă în minte (prezentată și prin cuvintele ei, de tânără soție care își înșală soțul fără scrupule, care își disprețuiește fiica pentru că nu este frumoasă, care și-a strâns corsetul când era în timpul sarcinii până într-atât încât doctorul i-a spus că ar fi putut să omoare copilul – doar pentru a-și păstra silueta, care nu îi permitea fiicei ei să o sărute pentru a nu-i strica machiajul, care privește de sus oamenii care lucrează în casa lor, își manipulează soțul pentru a-i servi interesele, dar și prin ochii soțului, în jurnal) am revenit la primele pagini, în care este descrisă de Vica, întrebându-mă dacă acum o voi altfel pe Madam Ioaniu. Dar nu am privit-o altfel, mi-a plăcut din nou de ea.
Nu am reușit să găsesc o explicație pentru această schimbare. Poate Vica, deși trecută prin viață și cu o oarecare pricepere la oameni, a înțeles-o greșit, și a descris-o cum nu era. Poate Sophie chiar devenise un om mai bun, din tânăra privilegiată, după ce a trecut prin două războaie, după ce a pierdut doi soți și si-a pierdut sora, după ce a simțit ce înseamnă sărăcia, umilința, frica.
„Dimineață pierdută” este o carte care te poartă prin mai multe lumi, în perioada dinainte de primul război mondial, prin războaie, văzute prin ochii mai multor personaje, de diferite condiții, în perioada comunistă, și te aduce din nou în prezent, unde inevitabil te vei întreba dacă astăzi nu trăim prea repede, dacă nu ne grăbim prea tare, și dacă ne gândim cu adevărat că timpul nu cruță pe nimeni.