B.N.: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască, ne poți spune câteva lucruri despre tine?
Mă numesc Cornel George Popa, am 1, 90 m, 80 kg, sunt însurat, am doi băieți (unul de 23, iar altul de 16 ani, care măsoară împreună cam patru metri), am absolvit două facultăți (Construcții, Iași, 1986, și UNATC, secția Regie Film, 1997), sunt autorul a 14 cărți pînă acum (proză scurtă, roman, teatru, eseu) și am primit Premiul Liviu Rebreanu pentru Debut cu ”Cincizeci și șase de blitzuri și alte chestii”, Institutul European, 1992, și Premiul UNITER pentru Cea mai bună piesă românească a anului, ”Viața mea sexuală”, Unitext, 2006. Am numeroase nominalizări la numeroase alte premii, însă doar la astea două am ieșit pe locul întîi.
B.N.: Ce ne poți spune despre cartea / ultima carte pe care ai scris-o?
Ultima carte pe care am scris-o se numește ”Moartea lui Pongo” și a cîștigat locul întîi la un concurs de manuscrise al imprintului Cișmigiu Books, deținut de severa Editură Universitară. Despre ”Moartea lui Pongo” aș putea vorbi nesfîrșit. Ultima carte, imediat după apariție, îți e cea mai dragă și o iubești orbitor.
Anul trecut, pe lîmgă ”Moartea lui Pongo”, mi-a mai apărut o carte, la Polurom, întitulată ”definitiv. o trilogie”, chiar așa, cu literă mică. Deci, am avut un an plin și strălucitor.. Două cărți foarte bune în același an e mare lucru, efectiv, o realizare uriașă.
Povestea cărții, pe scurt, este senzațională, incredibilă și modernă: am scris textul în urmă cu douăzeci de ani, cel puțin. Cu pixul, pe o bucată de hârtie. Avea și titlu. Se chema „Moartea lui Pongo”. Despre un om cu o viață distrusă și un câine pe moarte. O povestire scurtă, la persoana întâi, de sub o pagină. Nu am arătat-o niciodată nimănui, nu a apărut în vreo revistă literară, nu este inclusă în nicio antologie. Era vorba despre o proză absolut virgină.
Într-o seară, de pe bucata aceea de hârtie veche, i-am dat drumul pe „feisbuc”. Așa. De plictiseală. N-aveam ce face. Voiam să mă joc. Am primit miliarde de laicuri, tone de comentarii, iar textul a fost „șeruit” în draci.
La un an distanță, postarea îmi apare la „amintiri”. Îi mai dau drumul o dată pe „feisbuc”. Aceeași reacție publică. Uluitor, îmi spun. Ce succes are povestirea asta, câte dezbateri stârnește, ce interes!
Timpul trece. Se mai scurge un an. Iarăși îmi apare „Moartea lui Pongo” la „amintiri”. Am un moment de ezitare. Măi, îmi spun, de trei ori, în trei ani consecutivi, parcă e prea mult. Dar curiozitatea învinge bunul simț: ia să văd ce se întâmplă, mă îndemn, și din nou pun proza aceea pe „feisbuc”.
Rezultatul? Da, exact, corect, stimați telespectatori: miliarde de laicuri, tone de comentarii, milioane de „șeruiri”. Parc-ar fi fost vorba de un text nou-nouț, parcă nimeni nu l-ar mai fi citit vreodată. Fantastic, am murmurat, de necrezut.
Atunci am stat și m-am gândit serios. Respiră, frate, puțin, am zis. Aici se întâmplă ceva. Fii atent, m-am îndemnat, fii atent.
Stai cu fundul pe o mină de aur și habar n-ai?
E posibil, oare, m-am întrebat, ca dintr-un text de nicio pagină să scoți o carte de câteva sute? Cu aceeași intensitate, dacă se poate? Cu mister, dramatism și emoție?
Nu știam ce să răspund. Chiar că era o provocare. Mă îndoiam de rezultat, sincer. Părea un test imposibil de trecut.
Dar, cu puțin noroc, răspunsul a fost da, stimați telespectatori.
Puteți încerca. Singura condiție este să treceți prin toate experiențele mele de viață și de scris. Trebuie doar să muriți de câteva ori și să înviați de mai multe ori decât ați murit.
În balanța moarte-viață, e obligatoriu să vă dea cu plus. Atât.
B.N.: Ce sfaturi ai da unui autor la început de drum?
Acum 30 de ani, când am debutat, nu existau cursuri de scriere creativă și nici îndrumători. Lumea noastră literară abia dacă îndrăznea să viseze la așa ceva. Din toate aceste motive, profesorul meu de scriere creativă am fost eu. Fiindcă voiam să scriu, nu știam cum să scriu și nici nu știam ce înseamnă a scrie, mi-am propus să citesc și să scriu foarte mult, doar pentru mine, așa, ca exercițiu solitar. Mi-am zis, pe bune, că după două mii de pagini proaste poate îmi va ieși și mie o pagină bună. Nu am scris chiar două mii de pagini proaste, dar în jur de o mie tot estimez că am umplut, iar la capătul lor a apărut acea perlă neașteptată care a însemnat o proză scurtă scrisă cap-coadă, cu început, cuprins și sfârșit, în doar patruzeci de minute, rețin precis asta, fără nici o ștersătură, căreia i-am dat și titlu. Proza există în volumul meu de debut, se numește „Caz de forță majoră” și de la ea a început totul.
Recomand, deci, celor care vor să scrie, să scrie, să scrie, să scrie și iarăși să scrie.
B.N.: Ce părere ai despre “book tours” și ți-ar plăcea ca acest concept să fie mai prezent pe piața de carte din România?
Acum, fără să caut nimic pe net, sincer, spun că n-am auzit niciodată de acest concept, sunt virgin în privința lui ca o coală de hîrtie albă, sorry.
B.N.: Ești implicat în procesul de editare a cărții?
Sigur, evident, întotdeauna, cum se face pretutindeni în lume, la nivel de text și de scriitură. Autorul trimite cartea unei edituri, iar din momentul cînd află că a fost acceptată și pînă la apariție pot avea loc modificări majore pe manuscrisul original, fiindcă evenimentul te responsabilizează enorm.
Nu mai e un text personal. În curînd, din acel text al tău privat va ieși o carte publică, un bun comun, o marfă.
E o întreagă aventură aici.
Dintr-o dată, totul te sperie. Recitești cu o infinită atenție ce-ai scris, modifici, ștergi, adaugi, transformi, etc, etc, etc.
Lucrezi la fel de mult și chiar mai intens decît la început.
Vezi enorm și simți monstruos.
Totul te interesează și te implică. Orice amănunt are o importanță decisivă, îți spui: corpul de literă, machetarea, coperta, imaginea de pe copertă, textul de prezentare, tot.
Ai vrea să fii prezent în cincizeci de locuri deodată și să intri în mințile tuturor oamenilor care lucrează pentru cartea ta.
Și, chiar dacă la final ești aproape ubicuu și efortul te istovește, tot parcă n-ai făcut destul și mereu ai regrete.
Asta, la nivel de creație.
De partea strict tehnică se ocupă editura.
B.N.: Cu ce alt gen literar ai vrea să cochetezi?
Am scris nouă romane, am un volum de proză scurtă, am mai publicat teatru, eseu și chiar o carte de reportaje online, pe Liternet.
Ce mi-ar mai putea lipsi? Doar un volum de poezie, sau mai multe, ha, ha, ha, ha, ha!
B.N.: Citești toate recenziile pe care le primești, indiferent dacă sunt bune sau rele?
Evident, evident, evident, ca toată lumea. Nimeni nu face altfel. Sau, dacă spune că face altfel, minte.
Autorii citesc tot ce se scrie despre ei. Toți autorii, din toate timpurile, de oriunde din lume. Repet: nimeni nu face altfel. Nimeni, niciodată.
B.N.: Consideri că un autor trebuie să fie un exemplu pentru cititorii săi?
În materie de scris, de morală și de etică în scris, da. Altfel, nu. Există și a existat întotdeauna o uriașă prăpastie între omul de hîrtie, făuritorul de opere, și omul de carne, civilul, omul care mănîncă, doarme, se plimbă pe-afară, bea, poate, se înfurie, plînge ori suferă, la fel ca toți ceilalți oameni.
Unul există în carte, altul, diferit, în viața reală.
B.N.: Ai anumite superstiții atunci când lucrezi la o carte?
Da, toți avem. Toți autorii au superstiții, dar subiectul e prea vast pentru a vorbi despre el aici, fie și minimal.
Sunt ceremonialuri, obiceiuri, metehne, ticuri, etc, etc, etc.
E o întreagă filosofie, iar filosofiile sunt grele.
B.N.: Știm din statistici că românii citesc puțin. Cine și cum ar putea schimba asta?
Nu știu să răspund pe scurt, e o întrebare grea.
Pe lung, răspunsul ar fi acesta:
Cititorul român e, metaforic vorbind, un ins/o insă la vreo 55-60 de ani, nici prea-prea, nici foarte-foarte, mediu de statură, cu studii superioare făcute în vremea odiosului, însurat/măritată, familist/familistă și activ/activă social.
S-a născut cu o bibliotecă în casă, a citit multă literatură bună, de la Tolstoi și Gogol la Marquez, a stat la coadă pentru a cumpăra ”Cel mai iubit dintre pămînteni”, a vizionat spectacole de teatru cu paltonul pe el, din cauza frigului, a ascultat pe ascuns ”Europa liberă”, a spus bancuri cu Ceaușescu, a rezistat prin cultură, pe scurt.
De acest cititor român trag azi toate editurile și toți scriitorii.
Omul mai citește, nu zic nu, însă mult mai selectiv decît o făcea odinioară, atît din cauza avalanșei de cărți, cît și a bugetului.
Cititorul român mediu strîmbă din nas în fața debutanților și se lasă greu convins să cumpere autori români contemporani, cu excepția lui Mircea Cărtărescu și a lui Radu Paraschivescu. Pe Cărtărescu l-a citit din vremea odiosului, apoi i-a plăcut să-l urmărească, iar la Radu Paraschivescu s-a adaptat din mers. Cititorul român mediu mai are în casă Pleșu, Liiceanu (știuți din ”Jurnalul de la Păltiniș” & ”Epistolar”), Patapievici, Ana Blandiana, Gabriela Adameșteanu și așa mai departe.
Fiind un tip activ social, e conectat la toate rețelele și știe să culeagă informații. Dacă e ceva la modă, scandalos ori de bon-ton, sigur va ajunge și în biblioteca lui.
Principala problemă a cititorului român mediu e că are lecturi. Chiar are. Omul a citit Hemingway, Malraux, Steinbeck, Camus, Buzzati, etc, plus Buzura, Ivasiuc, Mazilu, D.R.Popescu, Barbu, Breban, etc.
Din cauza asta, cititorul român mediu e ușor elitist. Nu snob, nu, elitist.
De la înălțimea lecturilor lui, e greu să-i prizeze astăzi pe autorii mioritici din imediata apropiere, fiindcă omul are standarde și niște furci caudine aspre, pe sub care se trece mai greu.
Mai scapă un Aldulescu, așa, cu o carte, două, trei, maxim, un ”Manuscris fanariot”, un Soviany, un Dan Lungu, un Groșan, un Iaru, că e simpatic, și exemple ar mai fi, destule. Pot fi atrași de un titlu, un nume, o copertă, o prezentare, dar nu cumpără în mod frecvent scriitori contemporani.
Ceilalți, toți ceilalți, nu prea ajung la el, chiar cînd e vorba de autori români recomandați.
Cititorul român mediu e circumspect Un context aiurea, cîteva înjurături, o scenă prea explicită de sex, un limbaj de la fața locului, o temă neobișnuită, o scriitură excasivă, prea multe pizde, ori prea puține, orice, pe scurt, îl poate deranja pe cititorul român mediu. Fript cu James Clavell, în vremea odiosului și cu Sandra Brown, imediat după, acum, cititorul român mediu suflă în aproape orice demers narativ, și în orice autor mioritic, de teamă să nu ia țeapă.
Dacă i se pune pata, din întîmplare, pe vreun autor dintr-ăsta nou, atunci, da, citește și tot citește, dar, dacă nu, nu.
Și cine-i cumpără, vere, pe toți autori romăni contemporani?, poate se vor întreba unii.
Ceilalți, răspund eu. Tipii de 30-40 și de ani, care nu au rezistat prin cultură, n-au ascultat ”Europa Liberă” și nici n-au mers la teatru, iarna, cu paltoanele pe ei în spațiile de spectacol, tipii și tipele care călătoresc, sunt curioși, au experiențe și se simt reprezentați de noua literatură, nu de bunici precum Breban, Bănulescu, Bălăiță, valul doi de cititori, cum ar veni.
Însă tot ei, aproape firesc, peste vreo douăzeci de ani, așa, vor strîmba din nas la debutanți, pe motiv că asta nu e literatură, moncher, pe cuvîntul meu.
Școala, părinții, mediul social, anumite conjuncturi, cercul de prieteni, influențele culturale, creșterea nivelului economic, moda, tendințele, o direcție politică limpede și coerentă, etc, etc, etc, toate la un loc și fiecare în parte ar putea modifica decisiv relația publicului din România cu industria cărții!
B.N.: Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?
Sunt prezent pe net, am o mică pagină de Facebook, așa cum are toată lumea. Cît despre cărți, cărțile se pot cumpăra de unde se cumpără toate cărțile din lumea asta: din librăriile fizice ori online, ori direct de la editură. Alte căi nu s-au inventat.
Dacă vrei cu adevărat o carte, e simplu să faci rost de ea. Trebuie doar să vrei și gata, s-a rezolvat.
B.N.: Câteva cuvinte de final pentru cititorii Booknation.ro?
Cîteva cuvinte? Ha, ha, ha, ha, ha. Ca scriitor, sunt capabil să scriu mai mult decît ”cîteva cuvinte”.
Unele, așa, ca avertisment duios și tandru, ar putea fi acestea:
”Moartea lui Pongo” este o carte dură. Foarte dură. Cea mai dură carte care s-a scris vreodată în limba română, consider eu.
Nevastă-mea a început-o de două ori, a abandonat-o, și abia la a treia tentativă a reușit să o termine, dar mi-a zis că textul a deprimat-o groaznic și că mă urăște.
”Moartea lui Pongo” se citește ușor, însă nu-i o carte ușor de citit.
Ca echivalent, doar ”Soldații. Poveste din Ferentari”, de Adrian Șchiop, se apropie, vag, prin tonalitate și atmosferă, de ”Moartea lui Pongo”, însă acolo personajul principal al romanului este un intelectual. În ”Moartea lui Pongo”, cu o singură excepție, nu există intelectuali. Există doar borfași, drogați, curve, țigani, pușcăriași, vagabonzi, aurolaci și mafioți.
Grigore Vasiliu, ratatul șef, cel care spune povestea la persoana întîi, e fost șofer de taxi, absolvent de liceu, cel mai școlit dintre toți.
Universul din ”Moartea lui Pongo” e unul închis, blocat, orb ca o cîrtiță, care se conduce după reguli scrise cu sînge, și din care se iese doar cu picioarele înainte.
”Groapa” lui Barbu mai seamănă puțin cu ”Moartea lui Pongo”, însă doar la nivel de personaje și poezie. Nu există pitoresc în ”Moartea lui Pongo”, nu există veselie, nu există culoare, nu există anotimpuri, exuberanță ori soare, iar săptămînile, aici, sunt o pastă căcăniu-verzuie, mereu la fel, o vomă grețoasă de lunimarțimiercurijoivinerisîmbătălunimarțimiercuri etc.
La nivel de descriere, ”Moartea lui Pongo” ar putea părea o utopie neagră, un coșmar postapocaliptic, dar nu e, din păcate. De la un capăt la altul, pe toate paginile din ”Moartea lui Pongo” scrie, cu puroi, jeg, mizerie, lacrimi, foame și sînge, realitate.
Iar eu aș mai da din casă, că e cartea mea, îmi place mult și o consider o carte importantă pentru literatură română, care va deschide drumuri și va da o direcție, dar o idee, așa, în mare, v-ați făcut. Plus că n-am pomenit o singură silabă despre subiect, ori despre Pongo, bătrînul și dragul de Pongo.
Lectură plăcută!
