Romanul lui Amélie Nothomb, Barbă Albastră, este o reinterpretare a poveștii omonime a lui Charles Perrault, reinterpretare care mi-a plăcut la nebunie. Probabil știți acțiunea poveștii originale (dacă nu, vă recomand să o citiți înainte de a vă apuca de romanul acesta); există multe asemănări între cele două abordări, precum disparițiile, camera interzisă, însă există și multe diferențe și aici putem menționa subiectele aduse în discuție, felul în care sunt conturate personajele etc.
În romanul lui Amélie, Barbă Albastră este don Elemirio, un spaniol bogat care deține o casă mare și luxoasă în Paris. Acesta scoate spre închiriere o cameră din vila lui, însă acceptă numai chiriașe, dar nu pentru că ar avea nevoie de bani, ci pentru că simțea nevoia de companie. Don Elemirio devenise cel mai interesant subiect de discuție din oraș deoarece acesta nu mai ieșise din casă de 20 de ani, avea o avere mare și toate chriașele lui dispăreau în mod miraculos. Cu toate acestea, de fiecare dată când se stabilea interviul pentru închiriere, sala de așteptare era mereu plină. Unele femei veneau din curiozitate, altele din nevoie, cum este și cazul lui Saturnine, o tânără belgiancă care are speranța unei vieți mai bune.
Mi-a plăcut în mod deosebit faptul că povestea abundă în elemente din viața noastră de zi cu zi și felul în care a fost construit personajul Barbă Albastră. Autoarea ne oferă o altă perspectivă din care putem privi acest personaj; nu este deloc înfricoșător și este un bărbat foarte inteligent și rafinat. Într-un interviu în care vorbește despre romanul ei, Amélie afirmă că și-a dorit să schimbe imaginea de monstru atribuită personajului Barbă Albastră din povestea originală și femeile să nu mai fie descrise ca niște idioate.
Punctul forte al romanului este dialogul; Amélie Nothomb stăpânește foarte bine arta aceasta a creări unui dialog incitant, care să te determine să dai pagină după pagină, fapt pentru care citești romanul dintr-o răsuflare. Dialogurile dintre don Elemirio și ultima chiriașă nu sunt superficiale; ambele personaje sunt înzestrare cu o bogată cultură generală, sunt inteligente și bine educate, astfel că în discuțiile lor tratează teme filosofice, politice, religioase, sociale, de artă, de dragoste. Deși se citește repede, de câte ori îl vei reciti, vei găsi noi sensuri ascunse printre rânduri.
Toate discuțiile acestea se petrec printre pahare de șampanie de bună calitate și cine delicioase pregătite de don Elemirio. Acesta nu se ferește să vorbească deschis cu noua lui chiriașă și să disece adevărul; ba chiar îi mărturisește că o iubește. Saturnine este o fată tare inteligentă și știe cât trebuie să împingă limitele pentru a nu se afla în pericol. Chiar dacă știam care este firul narativ al romanului, tot am fost luată prin surprindere de final. Saturnine se dovedește a fi mai mult decât pare la început și mi-a plăcut determinarea ei, deși recunosc, la început mă enerva norișorul acela de ipocrizie care plutea deasupra ei.
[…] oamenii nu mai sunt mulțumiți decât atunci când li se spune că răul nu există. Nu, stați liniștiți, cei răi nu sunt răi de-adevăratelea, binele îi seduce până la urmă și pe ei. Cât de dobitoci și de degenerați am ajuns, încât să înghițim și să prețuim teoriile astea de doi bani?
A fost o lectură tare plăcută, îl recomand cu drag și sunt curioasă să mai încerc ceva scris de Amélie Nothomb, să o descopăr mai mult și să văd ce surprize mai are de oferit. Chiar dacă avem parte de dispariții misterioase, nu vă recomand să vă așteptați la un thriller, căci nu prea se încadrează în categoria aceasta. Trebuie privit exact așa cum este și anume o reinterpretare de succes a poveștii originale.