Pentru că sunt naționalistă și promovez autorii români de câte ori am ocazia, ăia puțini care îmi par mie că merită, vă recomand cartea asta dacă sunteți fani ai seriei Melania scrisă de draga noastră Rodica Ojog-Brașoveanu. Fac asta pentru că eu am regăsit-o pe Melania într-unul dintre personajele principale ale acestei cărți.
Mi-a fost recomandată cartea de câteva ori de Simona de la Pălărisme și dacă ea îmi recomandă știu că merg întotdeauna la țintă. Totuși, de data asta nu mi-a plăcut, a fost mai mult decât plăcut, a fost fix ce-mi trebuia și am savurat cartea ca pe o amandină zemoasă (prăjitura mea preferată).
Mi-a plăcut mult, nu pentru că e un caz greu și complicat care să–mi pună mintea la contribuție și să mă aștepte la fiecare întoarcere de foaie cu un levier în mână care să mă izbească, mi-a plăcut pentru fluiditatea și ușurința cu care te introduce în poveste, mi-a plăcut pentru că nu m-a solicitat într-o zi de duminică, ci m-a relaxat, mi-a plăcut pentru că nu mi-am încruntat sprâncenele citind, ci pentru că mi-am exersat zâmbetul și ridurile de „fericire” din jurul ochilor. Mi-a plăcut pentru că are personaje delicioase și amuzante și experimentate și credibile, care fac greșeli și care știu să le îndrepte și să și le asume.
În viață trebuie să înveți să numeri zilele bune. Trebuie să le adăpostești în buzunar și să le porți cu tine peste tot.
Acțiunea nu e importantă, nu din punctul meu de vedere, dar e suficient de antrenată pentru a susține personajele. Dar, înainte să vă fac cunoștință cu oamenii ăștia minunați lângă care am călătorit câteva ore, ce mi-au părut prea puține, o să vă zic vreo două vorbe despre ambient și evenimente că să vă faceți o idee și să nu bat fără folos câmpii. Clubul crimelor de joi este unul dintre grupurile nonconformiste și de neînchipuit a rezista timpului care are ca membri, patru indivizi total diferiți, ce se adună odată pe săptămână pentru a rezolva cazuri de crimă rămase neelucidate pe care s-a așternut praful. Acești patru membri, oameni ce au depășit de ceva timp a doua tinerețe sunt rezidenți ai unui sat paradisiac, destinat unei elite pensionare. Refugiul pretențios și exclusivist se numește Coopers Chase și își merită renumele. Anturajul este elevat, serviciile superioare și condițiile pretențioase. Printre comitete ridicole, politici caraghioase, dispute, amuzament, bârfe, viața își urmează cursul, unii rezidenții dispar ca urmare a mersului firesc al naturii pentru a fi înlocuiți de forțe proaspete în căutare de aventuri pe ultima sută de metri. Avantajul acestora este că au atins deja vârsta la care amenințările nu mai funcționează. Recunosc prietenia, loialitatea, pasiunea și încrederea, își manifestă empatia și susținerea pentru lupte care merită duse, își depun efortul pentru cauze ce par pierdute, apreciază un pahar de vin, o oră de socializare, o clipă de atenție, o privire plină de melancolie și recepționează tot ce este nou cu aviditate, dar în manieră proprie, ce aparține unor vremuri apuse. Să nu vă imaginați că au parte numai de clipe de fericire și nu le lipsește nimic niciodată. Din contră, toți au problemele și greutățile lor, dar știu că finalul se apropie și că viața, oricât de grea ar fi, merită trăită.
Administratorul și fondatorul acestei comunități pentru pensionari este un tip superficial, egoist și încrezut, trecut de 50 de ani, Ian Ventham al cărui partener de afaceri, Tony Curran, are parte de o moarte brutală, dar nu chiar neașteptată dacă ținem cont de implicarea lui în tot felul de afaceri dubioase și mai puțin legale. Ventham are planuri de extindere și chiar în ziua crimei și-a anunțat partenerul că nu are de gând să continue colaborarea cu el la aceste planuri. Curran ar fi pierdut mulți bani din această cauză, iar Ian se alege cu un câștig de câteva milioane în urmă morții acestuia, de care însă nu apucă să se bucure.
Cei patru „mușchetari”, încântați de norocul ce i-a lovit, o crimă în propria curte, de pe care nu trebuie să sufle praful, se hotărăsc să rezolve misterul și să prindă criminalul, neștiind că lucrurile sunt pe cale să se complice și mai tare, cadavrele să curgă și misterele să se adune. Dar nu fac treabă rea deloc și descoperirile pe care le fac au implicații și urmări directe în viața și rutina lor zilnică.
Elizabeth este creierul grupului. Înspăimântătoare, intimidantă, autoritară, cu multe relații și cu o minte sclipitoare de spion. Jocey este cea mai recentă achiziție a clubului, este senină, deschisă, sociabilă, adoră un pahar de vin bun, o bârfă și este gata oricând de o nouă aventură. Notele ei din jurnal sunt absolut delicioase și au fost sarea și piperul romanului. Ceilalți doi membri ai clubului, bărbați, sunt diferiți ca ziua și noaptea. Ron este genul care provoacă, dă cu pumnul în masă, țipă, urlă și își impune punctul de vedere prin orice mijloc, fost sindicalist de top, obișnuit cu disputele și mare amator de ele, bătăios, conflictual și guraliv, în timp ce Ibrahim este un psiholog ieșit la pensie, boem, calm, tolerant, educat, meticulos, tacticos și un adevărat domn. Atât luați separat, cât și ca întreg, cei patru sunt delicioși, amuzanți, spumoși, excentrici și plini de idei. I-am adorat.
Cu cât cei patru se implică mai adânc în anchetă, cu atât mai numeroase devin întrebările fără răspuns. Cine l-a ucis pe Tony Curran? A doua crimă a avut nu mai puțin de 69 de martori. Chiar n-a observat niciunul dintre ei nimic suspect? Oare este același criminal? Rezolvarea uneia dintre crime va duce automat și la rezolvarea celeilate? Și al cui secret este ascuns în Grădina Odihnei Veșnice de atât amar de timp?
Ei bine, nu vă impacientați pentru că simpaticii noștri detectivi amatori ne vor răspunde la toate întrebările și vor face lumină în întreaga poveste mai bine decât niște politiști experimentați, chiar dacă dezlegarea misterului va fi pentru ei dificil și dureros de acceptat. Recomand cu drag. Crime Scene Press a făcut încă o dată o treabă bună-bună.
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia