Vladimir Nabokov reprezintă pentru literatura rusă un soi de Kafka, care vine să pună întrebări incomode cititorului, stabilindu-i anumite limite sau eliminându-le. În mare parte, cititorul versat îl cunoaște pentru romanul său ”Lolita”, care a fost blamat intens în lumea literaturii universale, dar care la un moment dat a devenit o perlă inedită în patrimoniu cultural european.
Romanul ”Disperare” este un monolog narativ cu tentă sarcastică, care pune în dezbatere problema dedublării conștiinței, cel puțin așa l-aș califica, deoarece eroul central este pus în fața unui eveniment important, își întâlnește sosia perfectă.
Acest lucru îi dă lumea peste cap, făcându-l să se întrebe despre propria fericire, despre vicii și existența sa în toată deplinătatea ei. Narațiunea este una nonșalantă, libertină, pe alocuri creativ – obraznică, fapt care conturează perfect atmosfera romanului.
Autorul descrie atât anturajul său, cât și viciile cu care se ciocnește cu o decepțiune tacită. În special mi-au plăcut pasajele în care își descrie soția, colorând-o ca pe un personaj absolut ignorant, insipid, care își trăiește viața într-o apatie prostească. Este interesantă manevra dialogului indirect, prin care autorul stabilește puntea de comunicare cu cititorul, menținându-și ușoara notă de emfază și narcisism. Totuși o să puteți califica cartea ca una ”delicioasă”, sub aspectul muzicalității scrierii, a stilisticii orânduite într-o anumită ordine logică. Nabokov este cu siguranță un maestru al descrierilor și meditațiilor literare.
Cert este că romanul nu e nici pe departe unul superficial sau ușor, în ciuda volumului mic, dar este absolut relevant să ținem cont că în momentul când ne apucăm să îl citim pe Nabokov nu ne va aștepta o lectură facilă, ci vom avea parte de o incursiune în propriul nostru Eu, dincolo de convenționalisme și formalități.
Lecturi frumoase!