Eseu despre orbire
Scriitor, poet, eseist, dramaturg, câștigător al premiului Nobel pentru literatură în 1998, autorul de origine portugheză se face remarcat prin scriitura sa deosebită. Textul este lipsit de semne de punctuație, excepție făcând virgulele, care delimitează de cele mai multe ori propozițiile, și punctele, care doar încheie o idee sau un paragraf. Poți citi pagini întregi fără să remarci prezența unui punct.
Dialogurile se desfășoară liniar, fără delimitări, lectura devenind o adevărată provocare de a intui cine, când și cum vorbește.
Ne-am întors la hoarda primitivă, spuse bărbatul cu legătură neagră, cu deosebirea că nu mai suntem câteva mii de oameni într-o natură imensă și intactă, ci mii de milioane de bărbați și de femei într-o lume slăbită și epuizată, și oarbă, adaugă soția medicului,
Sau:
Explică-te, te rog, nu mă pricep la şarade, Monstruoasa dorinţă de a nu ne recupera vederea, De ce, Ca să continuăm să trăim aşa, Vrei să spui, toţi împreună, sau tu cu mine, Nu mă obliga să răspund, Dacă ai fi doar un bărbat, ai putea evita răspunsul, aşa cum fac cu toţii, dar chiar tu ai spus că eşti un bătrân, iar un bătrân, dacă o viaţă lungă are vreun sens, n-ar trebui să întoarcă spatele adevărului, răspunde, Eu cu tine, Şi de ce vrei tu să trăieşti cu mine, Te aştepţi s-o spun în faţa tuturor, Am făcut unii în faţa celorlalţi lucrurile cele mai murdare, cele mai urâte, mai respingătoare, cu siguranţă nu e mai rău decât ce ai să-mi spui, Dacă aşa doreşti, atunci fie, pentru că bărbatul care încă sunt o iubeşte pe femeia care eşti, A fost aşa de greu să faci declaraţia de dragoste, La vârsta mea, mi-e teamă de ridicol, N-ai fost ridicol,
(exemplu de conversație dintre bărbatul cu legătură neagră și femeia cu ochelari negri, unul dintre dialogurile mele preferate)
Personaje fără nume
Un alt aspect care mi-a atras atenția a fost lipsa numelor la personaje. Aceștia sunt numiți în funcție de rolul lor în poveste sau de caracteristice unice prin care se diferențiază un personaj de un altul: medicul, asistenta medicului, soția medicului, primul orb, soția primului orb, bărbatul cu legătură neagră, femeia cu ochelari negri, băiatul cu strabism, femeia pe care nu o știa nimeni, câinele lacrimilor etc.
Faptul că aceștia nu au nume, aș putea presupune, provine, cel mai probabil, din dorința autorului de a sublinia fuziunea cu lumea celor orbi. Toți sunt prezenți, există, „mii de milioane de bărbați și de femei” însă lipsiți de individualitate, luați ca o gloată, o societate în cădere liberă din cauza handicapului dobândit și numit aici „Răul alb”. O lume care se dezumanizează, iar singurul lucru care devine prioritar lor fiind doar supraviețuirea pe care o caută cu absolut orice mijloace.
Subiect tulburător
Nu cred că am citit vreodată o carte mai tulburătoare și mai răvășitoare. În timpul lecturii mi-am pus adesea întrebarea de ce nu suntem mai empatici cu nevăzătorii. Știm imediat că suntem creați ca atunci când suntem lipsiți de o abilitate, ni se dezvoltă o alta. Știm că, deși orbi fiind, aceștia se descurcă în necesitățile vieții. Dar cum ar fi dacă absolut toți am orbi deodată? Dezastrul va lua imaginea prezentată de Saramago.
Atât de clar și de real a redat acesta cursul desfășurării acțiunii, încât m-am simțit parte din poveste, oroarea, frica și disperarea cuprinzându-mă la propriu.
Dintre personaje, soția medicului m-a impresionat peste măsură. Devotamentul, dedicarea, curajul și sacrificiul ei întrece orice imaginație. Dragostea față de soțul ei, angajamentul față de primii pacienți izolați în acel spital, puterea și înțelepciunea cu care a gestionat tot ce erau obligați să trăiască au dat cărții culoare.
Sinopsis
La o intersecție, la semafor, un șofer orbește brusc, creând rumoare în jur. El este primul orb. Imediat după acest caz, unul câte unul, toți care intră în contact cu orbul se molipsesc. Panica se instalează rapid, se organizează o carantină instituționalizată, orbii se aduc laolaltă, dar lucrurile degenerează pe parcurs ce numărul lor se înmulțește.
O lume oarbă peste noapte, aproape, este nevoită să învețe să se adapteze pentru a supraviețui. Imagini apocaliptice îngreunează pe alocuri lecturarea.
Eseu despre orbire – Citate
Ne este atât de greu să acceptăm ideea că vom muri, spuse soția medicului, încât mereu încercăm să găsim scuze pentru morți, de parcă am cere anticipat să fim iertați când ne va veni rândul.
trupul e şi el un sistem organizat, e viu cât se păstrează organizat, moartea nu e decât efectul dezorganizării, Dar cum ar putea să se organizeze o societate de orbi ca să trăiască, Organizându-se, a te organiza înseamnă, într-un anumit sens, să începi să vezi,
Nu poți să știi niciodată dinainte de ce sunt oamenii capabili, e nevoie să aştepţi, să laşi timpul să lucreze, timpul e cel care poruncește, timpul e partenerul care joacă de cealaltă parte a mesei, și are în mână toate cărțile din pachet, nouă ne revine să ne inventăm jocurile cu viața, a noastră,
Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd.
Dacă poți privi, vezi. Dacă poți vedea, observa.
Se spune, și e un mare adevăr, că cel mai rău orb e cel care n-a vrut să vadă.
Alte recenzii de la José Saramago :
Superba aceasta carte! Multumes pentru recomandare
Multumesc pentru recomandare este o carte foarte buna. Am ramas placut surprinsa si am recomandat-o deja prietenelor mele