Această culegere de nuvele reprezintă de fapt o colecție de meditații filozofice, mai ales în “Podul” și “Adio!”, descoperim gândirea eliadică la apogeu. Este o lectură ciudățică, însă, se pare că de la o vreme am lipici la astfel de opere.
Fiecare personaj din nuvelele de aici reprezintă acel om neînțeles care nu-și găsește locul în societate, acel “ciudat” desprins din gloată. “Dumneata aparții altei lumi, altei societăți.” Sunt personaje ale căror existență se desfășoară pe un plan diferit, unul metafizic. “Căci, în fond, ce caută tinerii aceștia, dacă nu realitatea ultimă, care, pentru noi, oamenii, e aburită, camuflată sub atâtea iluzii și erori?” Aceste personaje caută cu disperare cum să se reintegreze în această lume atât de străină lor, iar uneori simt o beatitudine adâncă de amintire a lumii din care au ieșit.
Este istoria trecerii timpului, a părerilor de rău. Acele repetiții “prea târziu”, “ar fi fost frumos” semnifică melancolia timpului pierdut. Există și un regret al vieții netrăite sau trecute prea repede, dar și al vieții trăite greșit, trăită ca într-un vis, când nici nu-ți dai seama ce se întâmplă cu tine. Și poate cel mai mare regret constă în faptul că această viața nu poate fi reluată precum o carte pe care o citești de câte ori ai chef, viața nu poate fi trăită din nou.
Dar, în acelaș timp este și un manifest al laturei spirituale, acea latură atât de des uitată și camuflată de către materie.
… secole, sau chiar milenii, nu se întâmplă nimic în lumea spiritului, nu se crează nimic, dar istoria continuă, oamenii beau și petrec ca să uite, iar stăpânii spânzură ca să rămână stăpâni. E o imagine prea apăsată.
Dacă încă nu ai ajuns la Mircea Eliade, acum e timpul!
Viață cunoaște scene, și se poate spune că e împărțită în acte, dar cortina se lasă o singură.
Eliade este autorul meu de suflet la care revin mereu cu drag. Anul curent am recenzat și alte cărți ieșite de sub penița lui, pe care de altfel la fel le recomand.