Ai avut vreodată senzația că ești urmărit? Te-ai trezit lac de transpirație simțind că salteaua se lasă, așternuturile se mișcă și cineva te privește?
Nu știu exact care a fost intenția scriitoarei cu această carte. Nu știu dacă a vrut să reinterpreteze un mit, o legendă sau doar să spună povestea unei femei împletind-o cu ceva elemente de supranatural cu nuanțe întunecate. Pot să vă spun că mă așteptam la cu totul altceva, ceva cu iz de mistic și gotic. Nu a fost nimic din ce credeam eu.
Helen Franklin este o englezoaică, trecută de prima tinerețe, stabilită în Praga, unde trăiește izolată, dintr-un salariu modest de traducător, privându-se și de cea mai neînsemnată bucurie a vieții. Este minionă, anostă, ștearsă, învăluită de o tristețe căreia nu-i poți ghici motivul. Helen își refuză cu încăpățânare orice fel de plăcere. Și-a ridicat în jur ziduri neclintite de indiferență față de orice distracție sau emoție ce ar putea să apară în viața ei meticulos organizată. Întreaga ei viață, de altfel, încape într-o cutie de pantofi, dosită sub pat pe care nimeni în afară de ea n-a deschis-o vreodată. Dar Helen ascunde ceva, o povară pe care n-o poate lăsa jos niciodată. O povară pe care o poartă în suflet de zeci de ani și care îi apasă conștiința.
Odată cu dispariția unui prieten, Karel, Helen intră în posesia unui dosar misterios din paginile căruia află legenda lui Melmoth. Martoră la învierea lui Isus, ea refuză să recunoască minunea și este blestemată să bântuie neîntrerupt pe Pământ, să fie martoră la cele mai mari nenorociri, să vadă cele mai negre secrete, să cunoască doar durerea și singurătatea. Picioarele ei însângerate vor cunoaște odihna doar când Isus va reveni printre oameni. Li se arată oamenilor cuprinși de disperare, le intinde mâna și le oferă prietenia, sperând să-și învingă singurătatea.
Unora le este hărăzită eterna și dulcea fericire, altora le este scris întunericul în nesfârșire.
Am privit cartea ca pe o alegorie în care conștiința umană este transpusă într-un personaj. Toate regretele, sentimentele de vină, păreri de rău, neputința de a accepta propriile fapte sau de a trece peste ele, disperarea de a nu putea să schimbi trecutul sau eșecul în a-l îndrepta, toate astea sunt Melmoth. Melmoth este imaginea disperării și a singurătății. Melmoth e un secret cumplit, adânc îngropat. Melmoth știe despre tine ceea ce alții nici nu și-ar putea imagina și ceea ce ție nu-ți place să recunoști. Melmoth e degetul care acuză, e vocea care îți amintește neîntrerupt greșelile, e martorul tăcut și neobservat care asistă la orice abatere de la conduita morală. Melmoth trăiește în mintea ta și crește cu fiecare învinuire pe care ți-o aduci. E întuneric și moarte, e umbra tăcută care pândește orice mișcare greșită. E prezența invizibilă care-ți suflă rece în ceafă. Melmoth este parte din tine.
Cine altcineva îți va mai ști toată ticăloșia așa cum ți-o știu eu? Cine a mai văzut ce se află în inima ta așa cum am văzut eu?
Melmoth ne vorbește despre vina care îți apasă sufletul și te împiedică să-ți trăiești viața. Este despre abandon și pedeapsa, despre lașitate și curaj, despre propria iertare și despre a-ți acorda o a doua șansă chiar dacă nu ești convins că o meriți.
Ia-mă de mână. Sunt atât de singură!
Cei slabi vor alege uitarea și-o vor însoți în călătorie, cei puternici își vor asuma greșeala și vor continua să-și trăiască viața.
