Am început Muzeul inocenței a lui Orhan Pamuk, acum patru ani, la recomandarea prietenului meu turc, care o citea la vremea aceea.
Cartea este o incursiune foarte frumoasă într-un Istanbul al anilor ’70 și, mai ales, în viața oamenilor care trăiau atunci. Este scrisă la persoana I, iar povestitorul, Kemal, ne poartă prin viața lui din acei ani și printr-o poveste de dragoste. În roman regăsim imagini despre luptele politice de atunci, dar și cele care țineau de cultură, religie și tradiție, societatea fiind într-un moment în care vechiul și noul încercau să se acomodeze unul cu altul sau să se dea reciproc la o parte,
Kemal este un povestitor pedant, care se pierde foarte des în reveria iubirii pe care o simte pentru Füsün și povestea lui m-a făcut să mă întreb dacă asemenea sentimente pot exista în afara ficțiunii, fără a se apropia de o problemă clinică.
Această carte este potrivită pentru cei care vor să intre în lumea Turciei de acum 50 de ani, dar mai ales pentru cei care iubesc poveștile care se derulează încet și abundă în figuri de stil sau dialoguri interioare.
Alte recenzii de la Orhan Pamuk:
