ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia
Cu siguranță Mircea Cărtărescu a ridicat literatura românească la un alt nivel. Pot să afirm că mă simt mândră să-i fiu contemporană. Și deși sunt abia la a doua carte a autorului, am planuri să continui să-l descopăr.
Solenoid scoate la iveală istoria unui profesor de română la Școala Generală numărul 86 din București. El locuiește singur într-o casă în formă de vapor. Ca și alți profesori de aceeași specialitate a visat o vreme să devină scriitor, însă a abandonat ideea după ce a suferit eșec cu poemul său de debut.
Îl descoperim prin intermediul jurnalului său. Aici și-a notat timp de treisprezece ani, ca un reflex de voce interioară, întâmplări, amintiri, reflexii despre cărți citite, oameni întâlniți, frustrări și suferințe, vise și stări obișnuite. Aici îi cunoaștem viața de “om singur și fără speranță.”
Întreg romanul nu este decât o căutare de sine a protagonistului care trăiește în singura sa certitudine – singurătatea. Dorința de a-și descoperi enigma și melancolia vieții sale. Sau poate reprezintă șansa celor singuri și uitați: cea de a explora vestigiile propriei minți, cu toate manifestările ei stranii.
Autorul disecă mintea omenească cu metehnele sale, cu toate acele gânduri, amintiri ce o străbat și o chinuie uneori precum valurile mării chinuie țărmul pe timp de furtună.
Sunt de remarcat descrierile pe cât de precise, pe atât de poetice și sugestive. Autorul știe să-ți facă o prezentare de ansamblu pentru a se opri pe rând la fiecare detaliu. Fiecare parte a corpului, până și degetele și unghiile nu sunt trecute cu vederea. Pe retină îți apare o imagine clară a ceea ce descrie autorul. Și oare nu acesta este rolul literaturii: să-ți creeze în minte imagini mai vii și mai colorate chiar decât cele prezente la cinema?!
Trebuie să recunosc că la început istoria mi se părea oarecum haotică, din cauza amestecului dintre prezent, trecutul apropiat și copilăria protagonistului. Însă, cu cât am avansat în roman, am sorbit paginile sale, iar istoria a căpătat contur.
Mai întâi cititorul este derutat atunci când într-un context cât se pare de realist și firesc își face apariția un pasaj desprins parcă din filme SF. Întorci paginele și-ți pare că ți-a scăpat ție ceva. Însă, cu cât parcurgi capitolele te deprinzi cumva cu aceste treceri bruște și intercalarea între planurile realist și suprarealist.
Autorul se joacă cu mintea cititorului. Îți prezintă o amintire, și atunci când l-ai crezut îți oferă niște dovezi că defapt aceea nu este o amintire, că personajul este derutat și că nu poate face diferența dintre amintiri și plăsmuiri ale imaginației lui. La un moment dat chiar protagonistul menționează ca mintea sa protestează la ideea că poate e vorba de-un inserat oniric, că poate asociază amintiri și locuri diferite.
Așa îmi simt viața, așa simt că am fost întotdeauna: lumea cea unanimă, ternă și tangibilă pe o parte a bănuțului, și lumea secretă, intimă, fantasmagorică, lumea de vis a minții mele pe cealaltă parte. Nici una nu e întreagă și adevărată fără cealaltă.
Unii afirmă că cărțile de asemenea proporții reușesc să te țină lipit și captiveze doar când sunt pline în acțiune și mai puțin conțin meditații filozofice sau descrieri. Ori, pe lângă acțiune, cartea abundă în trăirile interne ale unui singuratic, între meditații, observații, descrieri. Alții, vor așeza cartea în rândul celor clasice și deci vor aprecia fiecare pagină pentru stilul, creația și dăruirea de care a dat dovadă Cărtărescu. Eu voi adăuga doar atât: este o lectură nu prea ușoară, care cere concentrare, energie și timp. Cred că îmi plăcea mai mult dacă avea dimensiunea mai redusă.
Dacă aș avea ceva de reproșat, ar fi probabil la editură. Cărțulia, deși nu pare gigantică la prima vedere, are totuși 864 pagini în varianta poche. Și parcă pare totul ok, până o deschizi și începi a citi acel scris minuscul. Probabil îmbătrânesc eu, am început să evit cărțile cu scris prea mărunt…
Ne uscăm în plasele noastre cu miile, dar ceea ce nu moare e nevoia noastră de adevăr.
Să fii uman, să trăiești o viață de om, să aduci în lume noi oameni și noi ființe plămădite de mintea ta, să te bucuri de cele șaptezeci de rotații ale lumii tale în jurul bilei de lavă ce o-nsuflețește – iată ce poate fi numit fericire, chiar dacă e amestecată, în fiecare viață în parte, cu sânge, sudoare și lacrimi.
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia
Alte recenzii de la Mircea Cărtărescu:
