Pentru că știu cât este de criticată și cu ce ochi suspicioși este privită literatura română, vin cu o recomandare de carte care demonstrează că și ai noștri merită timpul și banii. Nu am auzit de Ioana Maria Stăncescu (dar am pus deja pe lista scurtă și prima ei carte) până n-am primit-o împachetată cochet de Trei și ca să-mi demonstreze parcă că sufletele-pereche se recunosc (pentru că a fost dragoste la prima vedere, din partea mea), cartea a ajuns pe noptieră chiar în ziua în care am primit-o, unde n-a apucat să prindă rădăcini deoarece am făcut aproape noapte albă și am terminat-o a doua zi dimineața la cafea. Pe scurt (prima impresie), puneți mâna și comandați-o (mă adresez în special plajei feminine de cititori, dar sunt sigură că nu ar strica deloc nici bărbaților). Este o carte despre femei (ca mine și ca tine) obișnuite, care cresc, se maturizează și încep să înțeleagă cu ce se mănâncă viața, femei care au nevoie să se vindece, care au dreptul să fie fericite, dar care își sacrifică acest drept crezând că așa fac un bine copiilor lor. Mare greșeală! Ioana nu este la prima tinerețe și vorbește din experiență, fapt absolut evident, dar ce este de apreciat este că vorbește cu sinceritate chiar și atunci când situațiile pe care le expune nu-i pun personajul feminin principal în avantaj, din contră. Sunt situații incomode, personale, unele ar putea fi catalogate chiar puerile de sceptici, dar reale. Sunt grijile alea mărunte care te sâcâie ca o pietricică în pantof, care nu te lasă să închizi ochii noaptea, pe care stai și le înșiri pe pereți ca pe mărgele, una sub alta ca să le rezolvi, dar nu ești în stare deoarece n-ai învățat teorema când erai mică. Probleme cu care fiecare dintre noi s-a confruntat măcar o dată în viață. Unii le-am luat la puricat, unii le-am ignorat, unii au încercat să schimbe ceva, alții le-au repetat…Stăncescu le-a pus pe hârtie, natural și fără pretenții, și la final ne-a lăsat pe noi să facem calculele ca să realizăm că nici noi n-am fost la lecțiile de teorie în copilărie. Am tras chiulul pentru că am fost ocupați cu altceva, am preluat din poverile mamelor noastre și le-am cărat mai departe în locul lor. Pentru că e imposibil, citind, să nu faci paralele cu propriile situații trăite, e imposibil să nu simți cum propria experiență își pune amprenta pe modul în care percepi povestea.
Povestea tratează relația mamă-fiică, dar nu se oprește numai la asta, ci așază problema într-un context mai larg pentru a înțelege cauzele care generează stările de tensiune, de anxietate, de nervi, de nemulțumire și așa mai departe. Personajul principal își analizează relația cu mama, dar și cu propria fiică și ambele scârțâie. Ambele îi declanșează vina și nemulțumirea. Dar problemele sunt strâns legate de factori din exterior care apasă greu pe umerii unei femei divorțate, singură, ajunsă la vârsta a doua, mamă de adolescentă, angajată într-un post fără orizont și fără provocări. Bineînțeles că iubirea pentru cele două ființe importante din viața ei există, dar nu este vorba despre lipsa ei, este vorba de greșelile omenești pe care le facem și le conștientizam prea târziu. Este vorba despre schimbarea care intervine odată cu maturizarea. Ceea ce iubeam și consideram divin în copilărie (mama era o icoană) se umanizează pe măsură ce creștem, este coborâtă de pe piedestal și ajunge să facă greșeli pe care chiar ne permitem să le judecăm, ajunge să ia decizii cu care nu suntem de acord, la care avem reacții impulsive pe care apoi le regretăm și după ce le regretăm, le reluăm tot din impulsivitate și anxietate. Pentru că mama nu e niciodată perfectă, e doar un om, cu greșeli, cu lupte de dus, cu sacrificii, cu compromisuri, cu traume, cu frustrări și în momentul în care devii și tu mamă începi să înțelegi cât este de greu acest rol, cu câte sarcini și responsabilități vine la pachet, câte griji aduce, cât de copil ești încă și cât de dumnezeu trebuie să fii în ochii propriului copil. Frica și anxietatea iți pavează drumul cu cioburi, iar tu mergi desculț. Și atunci ești obligat să reînveți să iubești acea persoană, nu ca pe un d-zeu, ci ca pe o altă ființă umană, una supusă greșelii. Și dacă vrei să o poți iubi iar pe mama, trebuie să înveți să te iubești întâi pe tine.
Cartea asta mi-a dat curaj, curaj să lupt în continuare pentru că am realizat că nu sunt singură pe front, nu sunt singura care are ceva să-și reproșeze. Toți greșim, toți avem lucruri pentru care ne simțim vinovați, pe care ne-am dori să le ștergem cumva cu un burete, pe care am fi dorit să nu le fi făcut, toți avem ceva de îndreptat, important este să ne deschidem inima și să lăsăm oamenii pe care îi iubim să intre. Pentru că nu vor aștepta toată viața la ușă. Trebuie să ne oprim din haosul zilnic, din alergătura ce vine odată cu responsabilitățile și nevoile și să ne permitem o clipă de tandrețe, una binemeritată și mult așteptată, care contează atât pentru tine (și liniștea ta sufletească) cât și pentru cel căruia i-o dedici (care va simți cât este de important în viața ta). Și după ce reușim să punem în scenă clipa asta de tandrețe, trebuie s-o repetăm mereu, mereu, până ne va ocupa mai mult timp decât ne ocupă alergătura și jobul și grijile și responsabilitățile.
Trauma călătorește de la o generație la alta, vocea aia despre care vorbește Ioana care este lăsată moștenire fiicei la moartea mamei este de fapt suferința nevindecată, transmisă și cărată mai departe de următoarea generație. Tot ce o tulbură pe mamă, ce o îngrijorează, ce o ține preocupată și anxioasă și tensionată se transmite și este recepționat de copil care va prelua toate aceste emoții negative și le va căra mai departe ca pe niște poveri dureroase. Este realitatea crudă despre generații de femei traumatizate, abandonate, abuzate, maltratate care și-au crescut fetele trăind în teroare sau suferind (violență domestică, abandon, singurătate, nevoi, lipsuri, etc), care n-au putut fi prezente, nu s-au putut conecta deoarece erau pierdute în suferință, nu-și înțelegeau nevoile și nu le acceptau.
Cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru copiii noștri este să fim fericiți. Nu să ne prefacem pe Facebook că suntem fericiți când de fapt plângem, ci să fim fericiți în viața reală. Puterea exemplului este cea mai bună și sigură metodă.
Ioana pune punctul pe un fapt foarte dureros cu care societatea noastră postcomunistă încă se confruntă (deși la generația tânără a început să se simtă vântul schimbării) : lipsa tandreței, a gesturilor de afectivitate. Pentru că am fost educați de părinții noștri care au fost educați de părinții lor și pentru că această educație nu avea noțiunea de etalare a iubirii (trebuie ascunsă, dosită, pentru că altfel copilul ți se urcă-n cap), pentru că n-am fost învățați să ne rezolvăm problemele vorbind despre ele, ci tăcând despre ele (pentru că e rușine, te vede lumea, nu se cade sau mai știu eu ce alte cutume) și pentru a ne vindeca trebuie să ne educăm emoțional. Trebuie să învățăm să ne lăsăm libere emoțiile, să nu le mai punem căpăstru, să nu le mai ascundem, să nu ne mai rușinăm de ele. E timpul să ne strigăm dragostea.
Neajunsurile noastre emoționale le proiectăm în relația cu copilul nostru. Nevoile noastre (de apreciere, de mulțumire, de afecțiune) așteptăm să fie satisfăcute de copil pretinzându-i să fie cuminte, să ia coroniță, să mănânce tot din farfurie…ăsta e modul nostru de a ne umple golurile afective cultivate de alții în propria noastră copilărie. E un cerc vicios ce trebuie întrerupt. Trecutul ne strică prezentul, suntem tot timpul în pericolul de a traversa o furtună emoțională deoarece catalogăm deciziile copilului nostru ca fiind acte de rebeliune sau răutate și în loc să-i acceptăm alegerile și preferințele, luăm lucrurile personal ca pe un refuz. Să trăiască lângă un părinte nefericit este o povară greu de dus de către un copil. Îmi răsună în cap ca o mantră deznădejdea Dorei, strigând către maică-sa:
Lasă sacoșele, mamă!!! Lasă-le dracu’ și doar vorbește cu mine!! Despre orice! Sau ascultă-mă chiar dacă știi deja toate răspunsurile!
Până când nu ne vom accepta propria durere, până n-o vom înțelege, până nu ne vom da jos din spate bagajele emoționale pe care le cărăm din copilărie, nu vom vedea și înțelege nici zbuciumul care tulbură liniștea copilului nostru (generat tot de noi).
Este o poveste ce se poate extrapola la generații întregi de femei chinuite de bărbați, femei abandonate, părăsite, umilite. Este despre suferința mamelor și a bunicilor noastre, constantă incontestabilă în viața noastră, din cauza căreia mentalitatea că bărbații sunt răi și ne fac să suferim ni s-a cimentat în cap și a devenit adevărat suprem. Cum am putea fi fericite cu un bărbat dacă am fost educate de mici că rasa asta e una de nenorociți? Rănile acestea transmise din mamă-n fiică care incrimineze bărbatul trebuie să anulate, nu trebuie să mai permitem misandriei să ne influențeze comportamentul, să încercăm să plecăm în orice relație de pe poziții de egalitate, nu de la premisa că stăm în casă cu un posibil agresor sau chiar dușman, să învățam să ne respectăm reciproc și să acceptăm că suntem diferiți. Să ne vindecăm emoțional și să ne permitem accesul la fericire. Pentru că de vindecarea noastră emoțională depinde și fericirea copilului nostru.
V-o recomand cu încredere pe Ioana și până la următoarea întâlnire plină de inspirație cu ea, eu mai lucrez la vindecarea mea.
Alte recenzii de la Ioana Maria Stăncescu:
