Sunt mare fan al Tetralogiei și al autoarei Ferrante și, cu toate că Viața mincinoasă a adulților nu se ridică la nivelul seriei, a fost o lectură interesantă, care ridică multe semne de întrebare privind influența pe care familia o are în dezvoltarea adolescentului.
Viața mincinoasă a adulților urmărește copilăria, adolescența și maturizarea unei fete. De asemenea, analizează relația pe care aceasta o are cu propria familie, influența pe care familia o are asupra dezvoltării și psihicului ei, modul în care divorțul părinților îi destabilizează universul, modul în care le percepe greșelile, secretele, minciunile și deciziile.
Cartea are un tipar destul de des întâlnit la Ferrante, aceleași teme cu care ne-am obișnuit: legătura slabă și problematică dintre mamă și fiică, importanța covârșitoare a absenței tatălui și nevoia susținerii din partea acestuia, descoperirea sexualității, angoasele adolescentine, curiozitatea și teribilismul vârstei, prietenia, diferențele dintre clasele sociale, abandonul, trădarea. Este scriitura folosită și în celelalte cărți ale autoarei, dar povestea are o intensitate mai redusă decât Tetralogia sau poate sunt eu subiectivă. Regăsești chiar și tiparul personajelor, dar le lipsește profunzimea.
Punctul sensibil al cărții o reprezintă minciuna, cea din titlu, care este foarte bine ales, minciuna care dezbracă personajul principal de inocența copilăriei și îl împinge în lumea adultă, minciuna în toată nuditatea ei și de toate tipurile, care-și urmărește scopul și interesul, care n-are nicio motivație, care schimbă caracterul și situația. Minciuni mari și mici, intenționate sau nevinovate care țes în jurul personajului o plasă din care aceasta se zbate să scape, o plasă ce o împinge în situații vulgare, jenante și o obligă să disprețuiască maturizarea către care se îndreaptă. Desprinderea de părinți și închegarea unor relații stranii cu străini și oameni sub categoria ei socială au un impact negativ asupra mentalității și identității ei. Există și senzația că Giovanna se minte chiar și pe sine însăși, la un moment dat. (de exemplu, plecarea la Roberto pentru a recupera brățara era doar un pretext de care se agăța pentru a-și justifica intenția trădătoare)
Ferrante șochează încă o dată cu limbajul frust și sexualitatea debordantă, nu există perdele pe care să le tragi când citești poveștile ei, nu există intimidate grațioasă sau naivitate. Poveștile de dragoste sunt diverse și construite în antiteză, relația pasională dintre Giuliana și Roberto versus cea platonică dintre Tonino și Angela, diferența dintre pasiunea Vittoriei pentru Enzo și actul prin care Giovanna s-a lăsat dezvirginată în care a lipsit orice urmă de pasiune sau desfătare a simțurilor. Giovanna, virgină dar promiscuă, alege o variantă detașată și lipsită de implicații afective, pe care personal nu am înțeles-o.
Dintr-un copil introvertit, cu tendințe ciudate, traumatizată de o replică auzită la tatăl său, care îi pune la îndoială propria identitate, se transformă într-o tânără studioasă, curioasă care se îndrăgostește de un bărbat inaccesibil, dar la care nu vrea să renunțe. Mentalitatea Vittoriei și a Giovannei sunt construite în antiteză. În timp ce una acceptă situația de compromis și alege să-l împartă pe Enzo cu o soție și trei copii, Giovanna refuză să intervină între Roberto și Giuliana, alege să urmeze standardele morale impuse de societate pentru a nu fi marginalizată de aceasta. Dar nu o face din pudoare sau bună cuviință, ci pare că realizează că a fi adult este echivalent cu a purta o mască, una ce poate fi acceptată de comunitate deoarece urmează standardele. În timp ce Giovanna acceptă să intre în rând, Vittoria refuză să se supună și alege să fie altfel decât restul, chiar dacă acest lucru o condamnă la nefericire și dispreț.
Mi-a plăcut povestea părinților și a amanților lor și mi-aș fi dorit să fie mai bine aprofundate deoarece în momentul în care subiectul lor este abandonat și trecut în plan secundar, Giovanna își pierde din fascinație ca personaj. Promiscuitatea și salturile ei extreme de la o stare la alta sunt oarecum în dezechilibru, construcția ei caută să șocheze, dar nu este foarte credibilă. Din păcate, n-am găsit un personaj preferat și am fost pe rând dezamăgită de fiecare în parte. Cu Giovanna n-am putut rezona deloc în niciuna dintre situațiile în care a fost implicată. Dar este o lectură cu multe implicații din care se pot trage multe concluzii despre fățărnicie, aparență și măștile pe care societatea ne obligă să le purtăm pentru a ne încadra în tipare.
Alte recenzii de la Elena Ferrante:
