Nu prea adesea se întâmplă, ca un diplomat de profesie să fie și scriitor. În literatură română contemporană, Gabriel Gafița e o „rara avis”. Chiar dacă, printre distinșii literați, îi putem numi pe Emil Hurezeanu, fost jurnalist, actualmente ambasador al României la Berlin și pe Theodor Paleologu, eseist și fost ambasador în Danemarca, în sfera beletristicii nu s-au avântat prea mulți diplomați români contemporani.
Probabil fiindcă regulile stricte de comunicare impuse de cariera aleasă lasă mai puțin loc pentru revărsarea necenzurată de gânduri, sentimente, fantezii și viziuni, care fascinează în literatură. Nici Gabriel Gafița, fost ambasador al României în Canada, Malaezia, Portugalia și actualmente în Peru, nu „sare prea tare peste umbra” unei anumite cenzuri mentale, iminente prin ancorarea sa în diplomație, el adoptând un stil de narator obiectiv și detașat.
Ceea ce rezultă este însă literatură de foarte bună calitate, în care tragismul, umorul și absurdul se îmbină, pentru a crea o lume puțin cunoscută cetățeanului de rând, obișnuit cu clișee, în general negative, despre „ce fac ambasadele din străinătate ” pentru el. Pot spune că, în sensul acesta, volumul de povestiri „Zahăr și miere”, al lui Gabriel Gafița, demolează un mit.
Caragiale reloaded
Spiritul critic al autorului, însuși personaj într-o parte din povestiri, este remarcabil, iar stilul redării, caragialesc. Iată ce spune însuși autorul, într-un interviu, despre prima sa povestire, „Servicii extra”, care relatează sec, dar cu un implicit umor legat de absurdul situației, impasul în care se află un diplomat sufocat de birocrația dâmbovițeană și de nepăsarea unor superiori.
„Misiunile diplomatice românești din lume sunt instituții foarte serioase, care adeseori trebuie să facă față unor situații complicate, cu un minimum de mijloace. Este și cazul povestirii care deschide volumul meu ”Zahăr și Miere”. Spre deosebire de Pristanda, care numără aceleași steaguri de două ori, diplomatul din povestirea mea ține o contabilitate la sânge a steagurilor, tocmai pentru că nu are destule și nici nu are de unde face rost, dacă nu i se trimit din țară, iar obligațiile sale internaționale sunt foarte mari, pentru că România a reprezentat o vreme Franța în Irak și pentru că avea de arborat steagul românesc și pe Ambasada Franței“.
Iar de la prima povestire, următoarele șapte ne poartă prin tot felul de situații în care se află, la un moment dat, românii aflați peste granițe, dar și reprezentanții misiunilor diplomatice ale României în străinătate: de la condiția tragi-comică a unui fost deținut politic român, la consecințele unei neatenții consulare în întocmirea unor acte oficiale; de la o scrisoare plină de bunăvoință, dar și de greșeli gramaticale, a unei românce care vrea de la Ambasadă rezolvarea unei situații amoroase strict personale, la găsirea unei mirese pentru un moldovean corporatist, stabilit în Asia.
Complexitatea situațiilor prezentate în carte crește pe parcursul acesteia, trecând prin mizeriile caracteriale ale unor angajați ai misiunilor diplomatice, prin fățărnicia unor țigani care își pun la vânzare copiii, prin disperata situație umană în care se găsește, la un moment dat, un diplomat român „de modă nouă“, școlit în State și lipsit de scrupule în cariera sa.
Sens mai adânc
Cartea e extraordinar de plăcut scrisă, fără prea multe „brizbrizuri“ literare, însă cu relaționare continuă la înțelesuri mai adânci. Asupra acestui fapt se pronunță însuși autorul, în interviul de pe blogul Nemira, editură la care a apărut cartea:
„În toate mediile sociale sau profesionale apar uneori și episoade comice, absurde sau situații anecdotice, hazlii. Nu inseamnă că mediul respectiv, social sau profesional, este frivol sau marcat de superficialitate, după cum nu înseamnă nici că o anecdotă sau un episod hazliu nu poate ascunde o neputință, un conflict, o dramă, o tragedie chiar. În toată literatura mea, lucrurile cele mai crude se spun cu zâmbetul pe buze. Îi provoc însă pe cititorii mei ca, după ce se amuză pe seamă comicului de situație sau de limbaj, să reflecteze la dramatismul situațiilor din carte și la complexitatea personajelor“.
Despre autor
Gabriel Gafița s-a născut la București în anul 1952 și a absolvit Facultatea de Limbi Germanice a Universității București (1975). A lucrat ca redactor pentru traduceri în limba română la editura minorităților, Kriterion (1977–90), și ca expert guvernamental pentru problemele minorităților (1990–91). Din 1991, a îmbrățișat cariera diplomatică, fiind consilier diplomatic la Londra, secretar de stat în MAE român, ambasador în Canada, Malaezia și Portugalia, director al Direcțiilor Asia–Pacific și America Latină. Din anul 2016, este ambasador al României în Peru și acreditat în Statul Plurinaţional al Boliviei și Republica Ecuador.
A debutat în revista Amfiteatru, în 1968. Debutul editorial și-l face în 1971 (Moartea măștilor, proză scurtă), urmat de romanele Lumină pentru cei singuri (1975), tradus în Bulgaria, Iarnă e o altă țară (1980), tradus în Ungaria, Polonia și Germania, Martiriu parțial (1991), Schiță de portret pentru cap de familie (1995), și, după o întrerupere de douăzeci de ani, Du-te departe de mine (Editură Nemira, 2014). În anul 2015, i-a apărut volumul de proză scurtă, Zahăr și Miere (Editura Nemira).
25/08/2019 Dani Rockhoff