Eram un puști când am înțeles că există un loc în care Dumnezeu împarte darurile sale din categoria inefabilului, dar noi copiii chiar ne așteptăm la ceva palpabil! Un pumn de coliva în care puteai avea norocul să găsești și o bomboană - iată cea mai bună „prăjitură” din Balcani, nu mă voi rușina să recunosc..
Matur, pe urmele unor maeștri ai „interpretării”, am putut pricepe ceva de ordinul simplitații absolute: creștinismul a lichidat cu pattern-ul „țapului ispășitor” și a dat pentru prima oară dreptate Victimei. Alfred N. Whitehead ne atrage atenția asupra unui fapt pe care îl simțim că făcând parte din natura noastră adevărată: „Viața lui Hristos nu este o manifestare a puterii stăpânitoare. Slavă sa este pentru cei care o pot discerne și nu pentru lume. Puterea să stă în absența forței”. Despre locuri în care găsim adevărul, ca și despre această absență a forței, care este adevărata viață a omului pe pământ, încerc să vorbesc în eseurile mele. Rog cititorul să aibă răbdare și înțelegere pentru încercările unui neofit captivat de faptul că „Dumnezeu reface neîncetat lumea”, atent la distanța dintre ceea ce au spus cândva Benedetto Croce („Nu putem decât să ne numim creștini”) și Gianni Vattimo („Poate că adevăratul creștinism trebuie să fie nonreligios”). (Nicolae Coande) Fragment din volum: „Există un punct de convergență al gândirii filozofilor care critică Biserica pentru ceea ce ei numesc puterea sa discreționară, legitimată de parabolele puterii din Vechiul Testament, acolo unde un Dumnezeu judecător care a făcut lumea proclamă și pedepsele, și indulgențele. E preferabil, susțin ei, un Dumnezeu care nu este cel cunoscut doar de Papă, ci de toți, prin acel act unic al kenozei: s-a golit pe sine de atributele divinității, a luat trup omenesc și a suferit în numele celor sărmani. Pentru adversarii viziunii imperiale, Dumnezeu este tot mai mult „chemat" în spațiul acelei fragile, infinite lumi care este sufletul uman — decât în Tablele unde instituțiile religioase îl reclamă în postura de Judex Tremendum. Nu a privit cândva Dumnezeu lumea pe care a făcut-o, asemenea unui poet care a scris primul poem, și „a văzut că era bine"? Atunci ce rost are să o distrugă sau măcar să o amenințe? Creatorul nu se joacă cu ciorne... Iisus, poet al blândeții Dacă Gianni Vattimo desfide vehemența cu care fundamentalismele religioase cer să identificăm Dumnezeul atotputernic al Facerii cu legile naturii, Alfred N. Whitehead afirmă că Dumnezeul Bisericii Creștine a fost, cândva, alcătuit după chipul imperatorilor români, egipteni, persani etc. Pentru filozoful britanic, eroarea care a provocat „tragedia în istoria creștinismului și a mahomedanismului" a fost combinarea definiției aristoteliene a ”mișcătorului nemișcat” cu noțiunea de Dumnezeu „creatorul real și în cel mai înalt grad", cel prin al cărui Fiat! Iumea a luat ființă și care ascultă de voința sa. Acel Dumnezeu definit ulterior drept conducător imperial, personificare a energiei morale și a unui principiu filozofic ultim, a câștigat, în viziunea și politica Bisericii, bătălia cu scurtă „viziune galileeană a umilinței" (Religia în formare, cap. „Dumnezeu și lumea", Ed. Herald, 2010), așa cum a apărut ea în persoana lui Iisus Hristos.”
